'O poveste celebră din literatura hasidică spune în felul următor:
Într-o zi, Maestrul îi învață pe studenții săi cum că tot ceea ce a creat Dumnezeu pe acest pământ trebuie apreciat, deoarece ele toate sunt aici pentru a ne învăța ceva. Atunci, un student mai isteț îl întrebă: „Și ce lecție avem noi de învățat de la atei? Dumnezeu pentru ce i-a creat?”
Maestrul îi răspunse: „Dumnezeu i-a creat pe atei pentru a ne învăța cea mai importantă lecție dintre toate -- lecția milei adevărate. Vedeți voi, când un ateu înfăptuiește un act de caritate, stă la căpătâiul cuiva, ajută o persoană nevoiașă, sau îi pasă de lume în general, el nu face asta din cauza vreunei învățături religioase. El nu crede că Dumnezeu i-a poruncit să facă fapte bune. De fapt, el nu crede în Dumnezeu deloc, și prin urmare faptele sale sunt rodul moralității sale interne. Și iată cât bine poate să facă aproapelui său, pur și simplu din cauză că asta simte”
„Asta înseamnă”, continuă maestrul, „că atunci când cineva întinde o mână cerându-vă ajutorul, să nu spuneți «Mă voi ruga ca Dumnezeu să te ajute». Mai degrabă, în momentele acelea, deveniți atei, imaginați-vă că nu există dumnezeu care să ajute, și spuneți «Eu te voi ajuta.»”
Dacă există izbăvire prin religie, ea va veni atunci când cei credincioși vor înțelege asta.'