Povestiri din familie - victima unui șarlatan

Toți avem personaje interesante în familie, și uneori aflăm, vorbind cu bunicii și părinții noștri tot felul de povești despre aceștia. Respectând tematica blogului, precum și o plăcere de-a mea de a vorbi despre strămoși - precum bunicul cel ateu, a cărui mamă a fost extrem de catolică - vă voi povesti despre cum încrederea în cei care pretind că posedă medicamente-minune poate avea consecințe tragice.

Bunica mea a avut un frate, pe care-l vom numi L., unchi pe care eu nu l-am cunoscut. Când a fost mic, de vreo 2 ani, făcuse o meningită, și adulții au crezut că e vorba de ceva mai inofensiv, o febră acolo - țineți cont că astea se întâmplau în anii '50, la sat, deci nu știu dacă aveau medic comunal. Oricum, ideea e că în urma bolii, a rămas cu un handicap destul de sever la picioare, având nevoie de cârje să umble.

Cu toate acestea, din ce mi s-a povestit, era o persoană foarte plină de viață, întreprinzător, căruia îi plăceau petrecerile și avea chiar și o motocicletă cu ataș, cu care călătorea prin țară. În timp ce a făcut școala pofesională din București (era una pt. persoane cu asemenea handicapuri locomotorii) și-a întâlnit și viitoare nevastă - femeie frumoasă se spune - cu care a avut și o fetiță.

Singura problemă a fost că nutrea speranța că există un remediu pentru boala sa, lucru care avea să-i fie fatal. Profitând de această speranță, cineva i-a vândut niște medicamente-minune, tratament care, chipurile, i-ar fi vindecat picioarele. Din păcate, acel tratament, cu toți banii investiți - sunt ferm convins că i s-a cerut o sumă mare, căci leacurile-minune nu cresc pe toate garduile - nu numai că nu l-a vindecat, dar i-a și afectat inima, provocându-i într-un final moartea. Avea 35 de ani.

Astfel de cazuri se întâmplă, zic eu, zilnic în România, și nu numai, căci de șarlatani nu ducem lipsă. Oameni care plătesc sute de euro pe tratamente ce nu fac nimic, pe magneți și cristale, pe placebouri scumpe ce consumă timp și energie și bani și oferă zero rezultate, în timp ce persoane precum Monica Tatoiu demonizează medicina convențională și recomandă pseudo-tratamente pt oprirea cancerului. E plină lumea de șarlatani, fie în sutană, fie în costum, bolborosind termeni științifici aiurea, și profită fără să clipească de vulnerabilitățile persoanelor din jur. Trist este gradul de încredere de care încă se bucură. Extrem de trist.

OrthoGraffiti și sfântul care a descoperit America

Recent am aflat că există o publicație ortodoxă, numită OrtoGraffiti, ce are ca public țintă adolescentul român. Având în vedere că dreapta credință e îngrozitor de anacronică dpdv estetic (și nu numai) iar adolescentul tipic e alergic la mirosul de naftalină, am fost tentat să văd produsul ce va convinge tineretul că forma pravoslavnică a creștinismului e cool. Trebuie să recunosc că e bine pusă la punct, cu povești despre sfinți occidentali (de dinainte de Marea Schismă), cu recenzii de filme sau articole despre angoase adolescentine. Se pare că sub presiunea neoprotestantismului american, mult mai dinamic decât credința "din moși strămoși", s-au prins și ortodocșii că limbajul de tip 1600 și basmele cu Sfântul Schizofrenie al Paflagoniei nu mai prind la tineret. Oricum, fenomenul de americanizare religioasă se vede nu doar aici, ci și la catolici.

Dar despre altceva vroiam să vorbesc. Răsfoind întru curiozitate morbidă, dau peste un articol-bombă, gen "creștinii versus realitatea", numai că nu e vorba de eternele halucinații despre evoluție, banale deja, ci una despre istorie (nu că ar fi prima dată, vezi manualele de clasa a V-a). Articolul e intitulat, în mod dilematic:

Sfântul Brendan Marinarul - (descoperitorul Americii?)

Citez:

http://www.orthograffiti.ro/532/sfantul-brendan-marinarul-descoperitorul-americii/

"Se ştie, cu mărturii arheologice, că aceşti călugări irlandezi au fost cei dintâi descoperitori ai Islandei şi ai Groenlandei.[...]

Se spune ca de pe acest munte [muntelui Brandon (numit după el)], în care se retragea pentru rugaciune, sfântul a vazut o insula în partea de apus a Irlandei. A numit-o „pământul făgăduinţei” şi a hotărât să încerce să navigheze până la ea. Din păcate, nu se cunoaşte aproape nimic sigur despre această călătorie care l-a făcut pe Brendan faimos în întreaga lume.[...] De-a lungul istoriei s-a scris foarte mult despre aceasta insula si despre localizarea ei. În vremurile mai noi s-a sugerat si ideea ca insula de care vorbeste Brendan sa fie chiar continentul american, si astfel sfântul sa fie cel dintâi descoperitor al Americii."

Prima afirmație, legată de descoperirea Islandei și Groenlandei este de-a dreptul ridicolă. Orice mărturie arheologică lipsește, în ambele cazuri. Primii descoperitori ai Groenlandei au fost eschimoșii, iar primii europeni au fost vikingii norvegieni, prin secolul X, care i-au dat și numele, indivizi care pe vremea aceea mâncau călugări creștini pe pâine. Legat de Islanda, în Libellus Islandorum, carte istorică din secolul XII, autorul afirmă că atunci când norvegienii au pus acolo piciorul (în secolul IX) au întâlnit călugări irlandezi, însă nu există nici un fel de dovezi materiale care să sprijine aceste afirmații, așa că este de bun simț să nu te pronunți.

Al doilea fragment cu sfântul care vede america de pe "munte" (muntele are o înălțime de 953 m și distanța pănă în Groenlanda e de 2150 de km) este iarăși ridicol. De altfel acord un punct în plus autorului că recunoaște că vorbește din legende, sau mai bine zis, mitizări târzii. Citez: "Istorisirea [călătoriei], numită Navigatio Brendani, a fost scrisă la câteva sute de ani după moartea sfântului, şi conţine o mulţime de elemente fabuloase, astfel că adevărul istoric nu mai poate fi distins."

PS. N-ar trebui să mă mire asemenea baliverne. La urma urmei creștinismul are un sfânt important cunoscut pentru faptul că a omorât un balaur. Păcat că unii au impresia că e vorba de evenimente reale.

Imagine: Sf. Brendan, Navigatorul de James C. Christensen

Scrisoarea III - reinterpretare

Scrisoarea III - fragmente piratate și derivate pentru a ilustra în rime, pe letopișețul digital, realități ost-europene p(r)ostmoderne. Dedicat preoțimii.

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii într-ale crucii;

Veacul nostru ni-l umplură toți demenții şi escrocii...

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La enoriași le spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, turma să şi-o recunoască,

Îşi aruncă borâtura bulbucaţii ochi de broască...

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne învârt şi ne spun mituri, ne vorbesc filosofie.

Voi iloții! Virtuoşii, stareți peste-aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Tot ce-n ţări ce-s chibzuite, e smintit şi stârpitură,

Tot ce-n al său suflet poartă putrejunea de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, șarlatanii și hoțimea,

Toţi sunt venerați aicea şi formează preoțimea,

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să aibă în smintitele lor guri

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna azi la noi nu vă mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi arătat arama înșelând această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de oameni, de săraci, ca de-obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Știința? este-o nerozie; Viața? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de martiriu v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Cuza doamne, ca să pui biruri pe ei,

Și-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Locul lor e-n puşcărie şi la casa de nebuni!

Imagine: Portretul unui Arhidiacon (1877) - de Ilia Repin

Dumnezeu e Ceaușescu

"Robia e Libertate" - Pentru că religia ne-nvață că a fi sclav ("robul lui dumnezeu") înseamnă de fapt libertatea adevărată, astfel sufocând dorința de libertate a oamenilor

"Moartea e Viață" - Pentru că religia ne-nvață că această viață nu valorează nimic în comparație cu "viața veșnică" de după moarte, astfel îndemnând omul să nesocotească bucuriile acestei vieți

"Ignoranța e Cunoaștere" - Pentru că religia ne-nvață să ne mulțumim într-o stare de ignoranță și să considerăm că a citi o singură carte este suficient pentru a fi înțelept, astfel răpind omului plăcerile cititului și bogăția cunoașterii adevărate.

"Nevolnicia e Putere" - Pentru că religia ne-nvață că suntem slabi fără "puterea" lui dumnezeu, stârpindu-i omului încrederea în forțele proprii

"[Credințele religioase] sunt niște credințe totalitare. Reprezintă dorința de-a fi un sclav. Să vrei să existe o autoritate imuabilă, permanentă și tiranică ce te poate condamna de crimăgândit în timpul somnului, ce poate să - și care, de fapt, trebuie să - te supravegheze tot timpul, fie că dormi, fie că ești treaz, în fiecare minut al vieții tale - repet, tot timpul vieții - înainte să te naști, sau, și mai distractiv, după ce mori. O Coree de Nord în ceruri. Cine vrea ca toate acestea să fie adăvărate? Cine, în afară de un sclav, dorește așa o soartă odioasă? Am fost în Coreea de Nord. Au un mort ca președinte, Kim Jong-il este doar liderul partidului și al armatei. El nu e șef de stat. Acel post aparține tatălui său decedat, Kim Il-sung. E de fapt o necrocrație, o thanatocrație. De altfel, le lipsește încă cineva și au o trinitate. Fiul este reîncarnarea tatălui. E vorba de cea mai respingătoare, absolută și inumană tiranie creeată vreodată de specia umană. Dar cu toate acestea, poți să mori dracului și să scapi din Coreea de Nord!" - Cristopher Hitchens

Inspirat din citatul de mai sus și bazat pe această lucrare, de Tea-Bladez, a cărei sursă e filmul 1984.

Later Edit: Am schimbat imaginea, versiunea originală se găsește aici. Vezi și versiunea cu "Tatăl ceresc...", precum și cea în limba engleză.

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Iată, ajungem și la a treia parte din seria aceasta de articole. Ultima tranșă de citate din „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ne vorbește despre cum nazismul a devenit practic noua religie populară, cum Hitler s-a transformat într-un mesia, precum și interesantele nuanțe și origini ale expresiei „Heil Hitler!". Citez:

Din 1921, Hitler începuse sa fie comparat cu Mesia. Dimensiunea mesianică a lui Hitler, care la lecţiile de religie din şcolile naziste era permanent comparat cu Iisus Hristos, era cultivată cum se cuvine de mecanismele propagandei naziste. [...] Chiar Hitler în persoană n-a avut reţineri să se refere la cei morţi în puciul eşuat din 1923 ca la „apostolii săi". La rândul lui, Goebbels a continuat să cultive această imagine mesianică [...]. In ceea ce-l priveşte pe Himmler, acesta a declarat în ianuarie 1937 că prin naşterea lui Hitler - la care se referea deseori numindu-l om-Dumnezeu (Gottmensch) - se produsese „unul din acele evenimente care au loc doar o dată la două mii de ani", printr-o clară analogie cu naşterea lui Mesia creştinul. - pag. 115-117

In orice caz, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte mituri schiţate sau sublimate de propaganda nazistă, dimensiunea de icoană a lui Hitler, în mare măsură impusă de la putere, a sfârşit prin a pătrunde adânc în subconştientul popular până când s-a convertit într-un factor de autentică religiozitate, comparabilă numai cu unele aspecte ale ilustraţiilor religioase catolice. O dovadă clară este credinţa, înregistrată de Klemperer, că în oraşele germane bombardate rămânea în picioare doar peretele pe care atârna portretul lui Hitler; legenda atribuia imaginii sale aceleaşi puteri protectoare pe care catolicismul popular le asocia, de regulă, anumitor sfinţi. - pag. 118

Particula Heil se folosea ca salut pe vremea germanilor din antichitate [...]. Etimologic, este un substantiv înrudit cu heilen (a vindeca, a însănătoşi) şi de aceea poate fi tradus prin sănătate. Totuşi, forma lui este identică imperativului acestui verb, motiv pentru care fiind însoţit de a doua parte, cum observă Rosenbaum, se putea interpreta ca îndemnul „vindecă-ne, Hitler!", vădind o ambivalenţă care ar putea fi perfect premeditată. Pe de altă parte, termenul are conotaţii religioase inechivoce, deoarece, în context creştin, Heil înseamnă „mântuire" (heilig: „sfânt"; Heiland: „Mesia"). Cu ocazia unui salut cu participare de masă adresat lui Hitler, Goebbels notează extaziat în jurnalul său că „heil sună ca o rugăciune". După cum observă Erika Mann, uzurparea cadrului religios se evidenţiază prin intermediul dispoziţiei ministeriale din 5 ianuarie 1934, prin care se ordona ca toate lecţiile de religie din şcoli [sic!] să înceapă cu fraza „Heil Hitler! Lăudat fie -Iisus Hristos în vecii vecilor, amin" şi să se termine în acelaşi fel, deşi inversând termenii, astfel încât „Heil Hitler!" să rămână la urmă. Astfel se evoca asocierea între Hitler şi interpretarea creştină a lui Hristos ca alfa şi omega, început şi sfârşit. - pag. 171-172

Vezi și:

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și D-zeul nazist
Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Fără a intra prea mult în detalii, s-a dezbătut foarte mult originea anti-semitismului german din secolul XX. Mulți creștini au încercat - și încă încearcă - să dea vina pe secularizarea modernă, pe știință, pe darwinism, ignorând anumite probleme din propria ogradă. Iată câteva fragmente din „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ce fac referire la relația dintre antisemitismul nazist și probleme precum știința, darwinismul și protestantismul german:

Inclusiv ştiinţa, acel principiu al autorităţii la care se referea Bormann ca fundament al cosmoviziunii naziste, i-a căzut victimă. Pornind de la premisa potrivit căreia "conceptul unei ştiinţe «obiective şi netendenţioase», orientată spre «adevărul absolut» bazat pe raţiunea pură, care a apărut în perioada liberală, a pierdut astăzi orice temei şi justificare de a exista", aceeaşi ştiinţă, veche paradigmă a obiectivitătii, se transformă acum într-o instanţă relativă care se scindează între ştiinţa nordică, spirituală şi intuitivă şi ştiinţa evreiască, materialistă şi raţională. În acelaşi fel în care există diferite religii monoteiste, în care fiecare crede că dumnezeul său este singurul adevărat, naziştii par să fi ridicat propria lor concepţie ştiinţifică la categoria de adevăr unic. Totuşi, prin asta nu fac decât să mineze, fără să ştie, baza autorităţii ştiinţifice pe care îşi spijiniseră în primă instanţă viziunea lor asupra lumii. - pag. 22

Cu toate acestea, una dintre contradicţiile ideologice ale cosmoviziunii naziste [...] constă în faptul că evreii erau consideraţi o rasă inferioară, când de fapt, după legile lui Darwin, ar trebui să fie superioară dacă reuşise să supravieţuiască peste două mii de ani de persecuţie. Acest paradox demonstrează cum răstălmăcise cosmoviziunea nazistă darwinismul original, pe care afirma de multe ori că se sprijină, dotând selecţia naturală cu o scară ambiguă de valori. Pentru Darwin, adaptarea la mediu era departe de a fi datorată unei superiorităţi morale, aşa cum o înţelegea nazismul. - pag. 67-68

În rolul Antihristului, Luther nu vede numai pe Papă şi Biserica catolică, ci, mai ales, pe evrei. In consecinţă, într-o manieră groaznic de asemănătoare cu cea pe care o va folosi Hitler patru secole mai târziu, Luther etichetează ca iudaizat orice este contrar şi ajunge să recomande inclusiv să se procedeze fără nici o milă cu evreii, „aşa cum face chirurgul când amputează". Citându-l pe Ley: „Punctele de vedere ale lui Luther despre Antihrist şi evrei sunt potrivite mai ales ca bază a unui antiiudaism fără fundamentare teologică, cu care se pregăteşte calea spre ura modernă faţă de evrei". - pag 66.

Va urma.

Imagine: "Evreul Rătăcitor" - de Gustav Doré

Vezi și: Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Niște fragmente despre concepția nazistă asupra lui Dumnezeu și precum și despre statutul său ca religie politică - idee contemporană cu ascensiunea hitlerismului - ambele preluate din cartea „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose. Ambele fragmente sunt foarte interesante, cu o sensibilitate pronunțată față de diverse nuanțe ale crezului nazist. De remarcat faptul că ideologia nazistă asimilează ideile teologice, astfel o ideologie în esență modernă asimilează numeroase elemente din creștinism, creind practic o religie politică de tip sincretic (spre deosebire de comunism care are tendința de a înlocui religia tradițională existentă - vezi și aici). Totuși găsim niște ironii interesante în nazism cum ar fi ideea poporului ales de divinitate, sau faptul că Iisus trebuie transformat dintr-un mesia evreu într-un arian avant la lettre.

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede despre cosmoviziunea nazistă, faptul că aceasta a apărat o atitudine vădit contrară principalelor religii monoteiste europene, precum creştinismul şi iudaismul, nu înseamnă, totuşi, că e vorba de o ideologie care neagă existenţa unei fiinţe superioare. Şi aşa era foarte răspândită supoziţia că negarea religiei creştine de către nazişti atrăgea în mod necesar negarea simultană a oricărei credinţe în Dumnezeu, ceea ce a dat naştere la numeroase neînţelegeri. Ambasadorul britanic Sir Nevile Henderson, de exemplu, şi-a exprimat surprinderea când l-a auzit pe Baldur von Schirach spunând într-un discurs adresat tinerilor în timpul congresului partidului din 1937: „Nu ştiu dacă sunteţi protestanţi sau catolici, dar ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, asta o ştiu bine". Henderson face remarca: „Aveam impresia că fusese eliminată orice legătură cu religia în rândurile tineretului hitlerist, iar aceste cuvinte păreau să-mi contrazică presupunerea". într-un mod similar, când membrii SS trebuiau să menţioneze apartenenţa lor religioasă, în loc să folosească vreo denumire mai obişnuită, precum ateu, agnostic, catolic sau protestant, alegeau o expresie neobişnuită şi cu amprentă proprie: „credincioşi întru Dumnezeu" (gottgläubig), în timp ce jurau pe Dumnezeu adeziunea lor la SS. însuşi Himmler a afirmat cu privire la aceasta că „pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi". [...] Chiar Hitler s-a exprimat că „este cu neputinţă să te eliberezi de Dumnezeu". Dat fiind că ateismul comuniştilor era dat la o parte din capul locului, chiar şi numai din pricina rivalităţii ideologice, soluţia la problema lui Dumnezeu trebuia să treacă obligatoriu printr-o redefinire a conceptului de divinitate într-un sens cât mai îndepărtat cu putinţă de viziunea creştină pentru a o întrece spiritual. [...] - pag. 60

Ernst Nolte şi Eberhard Jackel au fost primii care au constatat că Hitler dispunea de un program ideologic solid, care a fost aplicat în mod sistematic. [...] Aşa cum sugerează Klaus Vondung, „Holocaustul se poate explica [...] numai prin intermediul analizei unui sindrom ce se circumscrie în conceptul de religie politică"™, un concept care se dovedeşte, totuşi, polemic şi chiar şi azi tinde să fie respins de unii istorici, în special din cauza naturii abstracte şi în mare măsură indefinibile a ceea ce se înţelege prin religie. Chiar şi aşa, în ultimele decenii a început dezbaterea acestui concept în cercurile academice, deşi, în general, în domenii mai apropiate de filozofie sau de istoria religiilor sau a mentalităţilor decât de istoria propriu-zisă. Cu toate acestea, întârzierea prelungită a istoriografiei contemporane de a considera conceptul de nazism ca religie politică şi de a-l analiza ca atare se dovedeşte cu atât mai surprinzătoare dacă se ţine cont de faptul că multe au fost vocile care, prin anii '30 [...],s-au făcut auzite pentru a avertiza asupra a ceea ce părea evident, manifestarea publică a unui fenomen profund religios. în 1930, filozoful marxist Ernst Bloch - care, spre deosebire de coreligionarii săi, chiar lua foarte în serios aspectele mitologizante ale ideologiilor politice - a constatat cu precauţie că „în Rusia se iese în întâmpinarea ţăranilor cu sărbători ale recoltei şi cu vizitarea mormântului lui Lenin în Germania, în schimb, toate aceste conexiuni se lasă pe mâinile reacţiunii. Iar în martie 1936, scriitorul elveţian Denis de Rougemont, câţiva ani lector la Universitatea din Heidelberg, a mers şi mai departe notând în jurnalul său, după ce asistase la o sărbătoare nazistă: „Crezusem că asist la o ceremonie populară, la o proclamaţie politică. Dar ei îşi celebrau cultul! Şi pentru asta oficiază o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii căreia nu-i aparţin şi care mă face praf şi mă împinge înapoi cu mult mai multă forţă, inclusiv forţă fizică, decât toate aceste trupuri groaznic de rigide". Doi ani mai târziu, Rougemont a adăugat, referindu-se la „natura religioasă a hitlerismului", că „asta nu mai constituie nici o descoperire. În prezent, până şi ziarele vorbesc despre aşa ceva. Dar mă tem că subiectul se tratează cu prea multă uşurinţă, în imagini, prin intermediul zvonurilor sau, pur şi simplu, se comentează. Ar trebui să se vorbească serios". În acelaşi an (1938), politologul şi filozoful austriac Eric Voegelin a răspuns, fără să ştie, cererii lui Rougemont publicând primul studiu analitic al nazismului, înţeles ca fenomen religios, în tratatul său Religiile politice (confiscat de autorităţile naziste imediat după anexarea austriacă). - pag. 15-16

Va urma.

Vezi și: Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Religiile politice și pseudoștiințele - adaptări la modernitate

Există o paralelă interesantă între evoluția conceptului de religie, de la forma tradițională la cea secular-politică, și cea a leacului, de la cel băbesc la cel postmodern (homeopatie & friends).

Cele din urmă sunt întotdeauna o continuare a celui dintâi, cu o mutație fundamentală în perioada modernă. După perioada iluministă, sub imperiul presiunii exercitate de către iluminism, cu al său ateism, avem impresia că religia a început să piardă din ce în ce mai multă influență politică, fiind astfel trecută în sfera privată. Tranziția istorică de la evul mediu teocratic la modernitatea laică. Ceea ce nu ne dăm seama e că de fapt în acea perioadă, religia a suferit o ruptură în două, sau altfel spus, a avut o evoluție arborescentă, nu liniară. Pe de o parte avem situația de mai sus - ca exemplu să luăm creștinismul occidental, puternic apolitic, sau în orice caz, indirect politic, prin influență socială - și pe de altă parte avem așa numitele religii politice, care au eliminat părțile ce le făceau să semene cu niște religii, de aici și numele paradoxal de religie seculară (s-a mai menționat prin blogosferă, ateismul este un pas necesar, dar nu suficient pt o atitudine rațională) Astfel, tribalismul irațional (mesianic, etc) a putut să rămână în sfera politică chiar și sub presiunea laicistă a modernității.

Interesant de notat și faptul că într-un fel, și transformarea leacurilor băbești în medicină "alternativă" s-a făcut tot sub imperiul presiunii moderne, de data asta a medicinei normale. Pentru a se adapta, leacurile de altădată fie au fost validate pe cale științifică și au devenit tratamente legitime, fie s-a transformat în ceva ce seamănă a medicină adevărată, preluând un limbaj ce sună științific - vezi legile lui Hahnemann în cazul homeopatiei. O veritabilă adaptare prin mimetism, unde dușmanul de care se ferește este ochiul critic al bolnavului, ce vrea medicamente științifice, și nu rădăcini.

Astfel, sub presiunea lui "adatează-te sau pieri" avem non-medicamente ce par medicamente, și religii ce par non-religii (ideologiile totalitare). Sunt curios cum va schimba critica neo-ateistă religiile de azi?

Later Edit: O altă instanță de adaptare mimetică este efortul depus de creștinismul fundamentalist american de a părea științific, prin intermediul designului "inteligent" (numit anterior și "știința creației" sau creaționism). Totuși această adaptare nu servește doar unui scop psihologic - acela de a-l păcăli pe credincios că supersițiile sale sunt cumva fundamentate științific - ci și unui scop juridic - introducerea religiei în școli ca și alternativă laevoluționism.

PS. Click pe poză pt a mări.

A fost Iisus un produs al violului?

Ați auzit de sinucigașul de la Harvard care a lăsat o scrisoare de adio de 1905 pagini? Ei bine, scrisoarea se găsește aici și iată ce chestii interesante am găsit în capitolul intitulat "The Seditious Genius of the Spiritual Penis of Jesus", la o scurtă răsfoire:

"Revolts broke out all over Roman occupied Israel in 4 BCE. [...] It had taken the employment of three of the four existing legions of Varus, the Roman governor of Syria, before the rebellions were broken. The little village of Nazareth was about four miles from Sepphoris. Is it reasonable to presume that Nazareth suffered a similar rampage of Roman devastation? According John Dominic Crossan, a foremost scholar of the historical Jesus:

In Nazareth around the time Jesus was born, men, women, and children who did not hide successfully would have been, respectively, killed, raped, and enslaved. Those who survived would have lost everything.

Crossan speculated that Jesus would have grown up in a Nazareth dominated by stories about “the year the Romans came”. He also pointed out that this year, 4 BCE, was, “as best we can reconstruct the date”, the year that Jesus was born. This means that Jesus was born, as if by an insane coincidence, around the very same time that the Romans devastated, plundered, and raped the area where Jesus was born.[...]

When the evidence for the confluence of the time and place of the Roman attack and Jesus’s birth are put together, it appears highly probable that Mary, Jesus’s Jewish mother, was raped by a Roman soldier. This means that Jesus himself was very probably the product of the coercive violence of war. If so, then Jesus was not the “son of God”, but the son of a Roman rapist. [...]

Yet far from being a shiny new twenty-first century idea, the notion that Jesus was the son of a Roman soldier goes back to the very earliest history of Christianity. While copies of the 2nd century Greco-Roman philosopher Celsus’s book, On the True Doctrine, may have been destroyed by the early Church, his basic anti-Christian arguments were preserved in the form of a rebuttal by the Christian apologist Origen. The following excerpt presents Celsus as an attorney prosecuting Jesus, his witness. This form is remarkable in that the philosopher demands reason and evidence of Jesus, not unquestioned faith in Jesus’s claims:

Is it not true, good sir, that you fabricated the story of your birth from a virgin to quiet rumors about the true and unsavory circumstances of your origins? [...] Is it not the case that when her deceit was discovered, to wit, that she was pregnant by a Roman soldier named Panthera she was driven away by her husband—the carpenter—and convicted of adultery?

Did Jesus’s mother Mary have the reputation of being a whore? The Greek word for virgin is parthenos, and it is possible that the legionary name Panthera (“the Panther”) was derived, sarcastically, from this Greek word. Less likely, but possible, is that the identity of Jesus’ father was uncovered in 1859 when an old Roman tombstone was discovered in Bingerbrück, Germany. The Roman archer Tiberius Iulius Abdes Pantera (c. 22 BCE-CE 40) would have been about 18 years old at the time of Jesus’s birth. The Cohor I Sagittariorum that he served under was stationed in Judea at that time.[...]

Within the larger world of Jesus’s experience, the great aggressor was Rome and the great victim was ancient Israel. And the scapegoat? The Romans killed the men, raped the women, and enslaved the children of the Jesus’s Jewish hometown — but many survived. Was Jesus made a scapegoat in his lower class Jewish community? Was young Jesus beaten up by the local children on the dirt streets of Nazareth? Was Jesus the loser?[...]

In the world at large, Rome conquered the Jewish state, violently humiliated its people, and desecrated the laws of Moses. But here, in Jesus, the half-Roman/half-Jew, the tables had been turned. Jews had been victimized by Rome’s military rape of Israel — and Jesus was the living embodiment of Rome’s violent violation of Israel. If in the larger world, Roman blood granted privileges at the social top, here it would grant demotion to the social bottom.

Did even God hate Jesus? Imagine the young Jesus being beaten up by the older children of his neighborhood. Did they call his mother a whore? Did even other half-Roman products of rape save themselves from hostility by joining the children in making Jesus their favorite scapegoat? Did Jesus cry aloud for a father to save him from the cruel abuses of his world? Jesus, a fatherless orphan, would have been defenseless in that patriarchal world. As someone with “no chance of getting help from anyone else”, he would have been nothing less than an ideal scapegoat in that world.

But if he longed for his true father and tried to picture him in his mind’s eye, what could he imagine? How could Jesus imagine his true father except as a ruthless Roman, with a sword at his side, holding his mother down and ripping off her clothes as she screamed and cried for help, penetrating her repeatedly? Did the Roman soldier grab Mary by the neck and slap her across the face as he thrusted inside of her again and again? Did other Romans hold her down while Jesus’s father raped his mother? Did the soldiers take turns gang raping his mother Mary?

Biologist Robert Trivers proposed that, under certain conditions, self-deception can be evolutionary adaptive because it helps hide deception from others. Self-deception allows an individual to evade the emotional costs of selfhonesty. If everything he could see with his eyes corroborated his being through rape, he had every reason to deceive himself through faith. Jesus had faith, pure faith, that the God of Israel was his true father. [...]

If you had to choose between believing that your father raped your mother, and believing that your father was God, which would you choose? Faced with hostility from the outside world, and the horror of confronting the truth about his father’s rape of his mother, Jesus would have been a prime candidate for self-deception on the issue of the true identity of his father.[...]

After all, what had Mary done to deserve being raped? Taken as an individual she may have done nothing, but taken as a Jewess she was a member of a people who had committed the “sin” of resisting the force of Rome’s penetration of Israel. Should she have followed her future son’s teaching and turned the other cheek? Should Mary have offered her rapists anal rape too? [...]Jesus was the product of Roman imperial aggression and the Roman desecration and violation of Mary was symbolic of the Roman desecration and violation of Jews and Judaism.[...]"

Sincer să fiu, în general se crede că Iisus s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare, ori revoltele de care se vorbește la începutul fragmentului, au pornit imediat după moartea lui. Dar să fim serioși, contextualizarea istorică a lui Iisus - asta dacă a existat, eu personal zic că da, dar că a fost hipermizat - nu e tocmai o știiță exactă, așa că subiectul rămâne deschis spre speculații. Oricum, speculațiile de mai sus sunt mai plauzibile decât toate "minunile" din Noul Testament, începânde de la imaculata concepție și terminând cu învierea după crucificare.

Imagini: 1. "Iisus tânăr" de Tomie dePaola (sursă)

2. Piatra funerară a lui Tiberius Iulius Abdes Pantera

3. "Fecioara Maria" de Noistar

4. "Madonna" de Edvard Munsch