Scrisoare deschisă lui Miodrag Stanojevic, profesor de istorie sârb

Dragă Miodrag,

În primul rând, te voi ruga să mă ierți că te tutuiesc, dar nu cred că te vei supăra. Cred că sunt foarte mari șanse ca tu să nu exiști. De ce spun asta?

În primul rând nu cred că ești un profesor de istorie. Îmi este imposibil să cred că cineva poate să fie atâta de ignorant, și să ajungă profesor de istorie. Faci niște greșeli elementare. Afirmația ta cum că "în anul 700 [ungurii] sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei" este falsă. În momentul respectiv strămoșii ungurilor se aflau în zona stepei nord-pontice, aproximativ estul Ucrainei, în timp ce în estul Chinei și nordul peninsulei Coreene primul rege al statului coreean Balhae punea pe picioare noul său stat. E posibil să confunzi ungurii cu uigurii, un popor turcic ce a avut tangență cu nordul Chinei ceva mai târziu. Maghiarii, în schimb, nu au avut, ei neajungând niciodată în Orientul Îndepărtat.

Poate aș fi acceptat confuzia - popoarele astea nomade sunt multe și complicate, mai ales prin stepa eurasiatică - dacă nu scoteai un alt porumbel din condei: "Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom". Un profesor de istorie nu putea spune așa ceva. Un om cu o minimă cultură înțelege cum funcționează relațiile între diversele state și entități politice în evul mediu. Mai ales un profesor din Voivodina, ea însăși regiune autonomă a statului sârb. E cineva pe lumea asta care susține că Voivodina nu face parte din statul sârb? Și Găgăuzia e autonomă, și totuși face parte din Republica Moldova.

Ca să nu mai vorbim de scaunele săsești și secuiești, care nu făceau parte din Transilvania, ci erau subordonate direct regelui maghiar. O spune clar și istoricul Marius Diaconescu în revista Historia, și el un opozant al autonomiștilor secui:

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate. Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor. [...] Secuii nu erau singura entitate privilegiată din Transilvania. Saşii, colonizaţi şi ei în secolele XII-XIII în sudul Transilvaniei, s-au bucurat de autonomie administrativă şi judecătorească, în schimbul căreia achitau o sumă de bani fixă la trezoreria regelui şi dădeau un număr de ostaşi pentru armata regală. La fel, asupra lor voievodul Transilvaniei nu avea nicio autoritate.

Dragă Miodrag, cum poți tu să fii „sârb din Voivodina” și să nu înțelegi cum funcționează o autonomie? Sau să afirmi "cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare". Chiar nu știi câte drepturi au minoritățile la tine în provincie? Chiar și cele „alogene”. 

Recunosc, din curiozitate, te-am căutat prin Google. Am găsit mai mulți inși pe nume Miodrag Stanojevic. Primul e un fotbalist muntenegrean. Al doilea un Miodrag Stanojevic bătrân, de 85 de ani, filantrop, însă arhitect de meserie. A treilea un Miodrag Stanojevic-Micia, profesor (de nu-știm-ce) din Negotin. Negotin e în zona văii Timocului, are populație de vlahi, doar că acest Miodrag apărea ca și candidat pe listele unui partid care susține sus și tare descentralizarea, regiunile autonome, drepturile minorităților ș.a.m.d. Iar ultimul Stanojevic Miodrag găsit e un popă (preocupat de istorie se pare, dar nu profesor).

Așa că stimate Miodrag, eu afirm că tu ești un personaj fictiv, și în spatele acestui personaj se află un român. Unu din ăla „imbecil de tolerant”.

Un sârb ar ezita să insiste pe alogenitatea maghiarilor, când slavii înșiși sunt veniți în peninsula Balcanică în secolele 6-7. Un sârb n-ar putea să fie atâta de ignorant în ceea ce privește Voivodina, și un sârb ar ști că „vlahii” sunt în Timoc, și în Voivodina românofonii se declară români, și nicidecum vlahi. Un sârb ar ezita să-i acuze pe unguri că sunt un popor sălbatic și ucigaș când încă sunt criminali de război sârbi judecați la Haga.

Însă gradul de intimitatea cu miturile naționaliste române, aceleași analogii răsuflate cu "ungurul care vine „la tine-n casă”", și imaginea caricaturală în ceea ce-i privește pe slavi, nu mă poate duce cu gândul decât la o făcătură mioritică. Și nu e o făcătură prea inteligentă. Să luăm de exemplu afirmația "catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România." E genetic fals, și lingvistic fals. Genetic suntem toți -unguri, români, sârbi - o varză cu minime influențe alogene. Lingvistic fals, pentru că și indo-europenii - strămoșii dacilor, romanilor, celților, germanicilor, slavilor, etc. - sunt alogeni din stepă. Doar bascii putem spune c-ar fi „băștinași” europeni, nici vorbă la iugoslavi. Și contradicția cu sine apare imediat: "De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?" Păi sunt sau nu asiatici, profesore dragă? Și tu ești sau nu ești sârb? Sau real măcar?

Aștept cu interes răspunsul tău,

A.P., un bezbojnic

Mitul ortodoxiei ca liant național

Aflându-ne într-o perioadă de intense trăiri naționale și teologice, ar fi oportun să menționez una din cele răspândite mituri în psihicul colectiv al românilor. Acela al necesității ortodoxiei pentru statutul de român. Ideea că n-am fi unde suntem fără ortodoxie și că abandonarea „dreptei credințe” înseamnă dezintegrare națională.

Povestea pornește, în general, de la următoarea anecdotă istorică: în Transilvania medievală convertirea la catolicism a individului însemna automat asimilare în populația maghiară, și astfel poporul român n-a putut rămâne român dacă nu rămânea și ortodox. Problema e că avem de-a face cu un argument-caricatură.

De exemplu în statul medieval maghiar, și în Ungaria dualistă, au existat mai multe popoare care erau catolice care n-au fost asimilate. Dacă pentru croați putem găsi argumentul că aveau autonomie în interiorul regatului, slovacii par o curiozitat. Potrivit teoriei de mai sus, slovacii ar fi trebuit să fie asimilați de maghiari, la fel cum au fost cumanii sau alanii. Ba mai mult, spre deosebire de cumani și alani, binecuvântați cu autonomie, slovacii nu au nici un fel de formațiune administrativ-teritorială a lor, iar ceea ce va deveni cândva Slovacia era cunoscută doar ca „Ungaria de Sus”.

O altă anecdotă istorică este aceea că ortodoxismul ne-a protejat de asimilarea otomană, dornică de conversie la islam. O privire rapidă asupra balcanilor, cândva pașalâcuri otomane, arată că majoritatea națiilor de aici au rămas preponderent ortodoxe, deși există (sau existau) minorități musulmane de bulgari, macedoneni sau greci. De altfel autoritățile otomane preferau ca ghiaurii să rămână ghiauri, căci astfel puteau fi taxați suplimentar. Trecerea la mahomedanism a avut loc doar în zonele de contact între catolici și ortodocși, și anume în Bosnia și Albania. Albanezii nici nu au trecut în totalitate la islam, și având în vedere că deunăzi au sărbătorit 100 de ani de independență, nu cred că renunțarea la creștinism le-a afectat foarte mult „ființa națională”.

Condițiile facilitează sau împiedică asimilarea unui popor de către altul sunt multiple și n-aș spune că ortodoxia e foarte sus pe listă în cazul românilor, și nu așa cum cred majoritatea. Numărul și frecvența convertiților contează enorm. Un român catolicizat se asimila în populația catolică maghiară din cauza faptului că nu exista o masă critică de români catolici în jurul lui. Și cumanul catolic în populația română la fel. În momentul în care o parte însemnată a românilor s-au catolicizat à la greque în secolul 18, nu numai că nu s-au deznaționalizat, ci dinpotrivă, mișcarea națională a primit un nou avânt prin Școala Ardeleană et al. Iar la a țările române autonomia internă a fost cea care au împiedicat convertirea și formarea unei populații românești musulmane, mai mult decât virtuțile „dreptei credințe”, și o comparație cu bulgarii arată că asta nu ne-a ajutat prea mult să nu rămânem înapoiați economic.

Istoria dovedește că poți fi bine-mersi român greco- sau romano-catolic, baptist, pentricostal sau ateu fără să devii semi-român, ungur, turc sau marțian.

Statuia lui Traian cu cateaua si identitatea nationala

Citez dintr-o fițuică artistică orădeană, despre identitatea națională și toate cele:

[...]în 153 de ani, baba cultura s-a lăsat călărită de toți vlăjganii ajunși la putere. de aici și frumoasa tradiție a știrilor de la ora 5. indiferent ce hram purta zdrahonul, bunătățile frământate de la vladimirescu la ceaușescu sunt aceleași: ortodoxia, latinitatea, dacii, continuitatea pe aceste meleaguri, țăranul român, porțile europei, doamne nu uita de noi, într-un cuvânt identitatea românească. așadar orice cretin care nu-și pote număra nici degetele de la mână are insomnii din cauza etnogenezei.

taică-meu a primit daciadele și cenaclul flacăra, acum defunct. când credeam că anii 90 au avut efectul secundar de a mă scuti de îndobitocirea patriotică, națiunea arată că nu m-a uitat. aperitivul e statuia lui traian din bucurești, quintesență a identității naționale. împăratul e înfățișat într-o prometeică goliciune, legănând patriarhal fuziunea dintre trupul lupoaicei și cățaua cu franjuri la gât. după dureroasa și zbuciumata istorie a neamului românesc la nord de dunăre, două milenii nu au reușit să ne dea ceva mai decent decât un nene cu puța mică, pasionat de câini și de războaie.

ce m-a amuzat la reacția norodului e isteria întinării celor sfinte prin prezentarea explicită a celor necurate. 40 de ani de morală socialistă și 20 de pupat moaște ne-au convins că pe noi, românii, ne-a adus barza. sau viezurele. sau mânzul. dacă artistul i-ar fi tras chiloți pe cur, era perfect. oricum, traian ne reprezintă societatea și devenirea mai presus de orice intelectual, artist, martir sau drept între popoare. spiritul românesc asta înseamnă: să stai la cucul gol cu cățaua în brațe și să-ți șoptești: sunt urmașul lui traian… și alte adevăruri tulburătoare.

precum faptul că oricâte filme protocroniste se fac, dacii nu au construit piramide. iar un trib care nu a lăsat în urmă niciun grafitti cu scorillo+dochia=sex nu e tocmai muma civilizației. adevărul tulburător e următorul: moștenirea constă în 3 cuvinte, opinci și o mașină ieftină. și niște ratați ce dorm mai bine noaptea închipuindu-și că totul ar putea fi altfel dar nu e. burebista e scos tot la 20 de ani ca un muppet strămoșesc să ne amintească… ce, de fapt? poate să ne facă să uităm că românia e o țară ridicol de săracă, populată de viezuri, jderi, mânji și alte jivine cu drept de vot. că nimic nu funcțonează, că arta e prăfuită și mincinoasă, iar cultura se face la standul de bere? că evoluăm spre analfabetizmul ancestral? că odată deschise porțile cetății, puii de daci nu se opresc din alergat până la madrid, unde mihai devine miguel și mirela devine mirella?

vă întreb: nu e umilitor pentru o națiune puternică, suverană, europeană, completați cu ce doriți, ca în 2012 să-și ridice fustele ca proasta târgului și să ne arate că pe dedesubt nu s-a spălat de deșteptarea națională din secolul xix? sau unora le place așa, natur… fiindcă nimic nu merge fără proști. și doar repetând, repetând, repetând ajung proștii să identifice pereții unui tomberon cu cerul albastru. dar oricâți voievozi și sfinți pictăm pe el, tot a gunoi miroase.[...]

Dacă România ar fi...

Dacă România ar fi...

...Spania, provinciile istorice s-ar bucura de largă autonomie;

...Italia, tara ar fi împărțită pe provincii istorice, iar zonele bilingve, precum Secuimea sau Parțiumul (Crișana-Maramureș) ar avea autonomie sporită;

...Marea Britanie, Ținutul Secuiesc - sau Ardealul și restul provinciilor istorice - ar avea propriile echipe de fotbal (și hochei, probabil);

..Finlanda, limba maghiară ar fi studiată de toți elevii țării, 40% din români ar fi capabili să poarte o conversație în ungurește, și-n Secuime ar fi singura limbă oficială;

...SUA, n-ar exista limbă oficială înscrisă în Constituție, iar unele zone ar fi oficial bilingve;

Însă, dacă România ar fi...

...Grecia, statul n-ar recunoaște existența minorităților. Ungurii ar fi „români maghiarofoni” și tătarii „români musulmani”;

...Turcia, până recent, un parlamentar maghiar ar fi fost arestat dacă ar fi vorbit maghiară în parlament;

...Bulgaria, UDMR n-ar putea exista ca și partid maghiar, și ar trebui să se ascundă sub o denumire neutră dpdv etnic, gen „Partidul pentru Egalitate”;

...Franța, ar fi una din puținele țări europene care n-a ratificat Convenția-cadru pentru Protejarea Minorităților Naționale;

Asta ca să înțelegem că nu suntem, la capitolul minorități și autonomii, nici „cei mai permisivi din Europa” cum se vaită unii, dar nici bătuți în cap. Avem o politică de bun simț, dar în același timp e loc de mai bine. Însă cred că atitudinile s-au relaxat față de acum un deceniu (când țara era în paranoia plăcuțelor bilingv-separatiste), sau acum 2 decenii (când târgumureșenii se băteau interetnic și PRM și PUNR erau la guvernare, alături de Ilici), și se vor relaxa în continuare...

Hanul Krum și unificarea românilor

Hanul Krum, mânca monarhi creștini pe pâine

Când vine vorba de unirea românilor - o temă centrală a mitului național românesc - cu toții am învățat la școală aceeași poveste cu Mihai Viteazul care, mânat de impulsuri naționaliste înainte de inventarea naționalismului, a unit teritoriile locuite de români.

Stema pan-românească
a lui Sigismund Báthory

Însă Mihai Viteazu a fost doar primul român care a unit țările române. Sau mai bine zis două țări române, și o țară ungurească unde majoritari, probabil, erau românii, deși pe ei nu-i băga nimeni în seamă, că erau ortodocși. Primul unificator al țărilor române a fost Sigismund Báthory, principe maghiar al Transilvaniei, care în 1595 și-a extins autoritatea și peste domnul valah ante-menționat cât și peste Țara Moldovenească, condus la vremea respectivă de semi-țiganul Ștefan Răzvan. Kürtös colac peste pupăză, unificarea lui a avut și recunoaștere internațională, spre deosebire de cea a lui Mihai Bravu, care valora cam cât valorează astăzi independența Transnistriei.

Însă cea dintâi unificare a teritoriilor locuite de români a avut loc pe vremea când Moldova și Țara Românească erau încă utopii SF, iar poporul român era încă în plin proces de slavizare (episod central în etnogeneza daco-romană, dar mai puțin glorioasă decât latinizarea, și deci, trecut cu vederea la istorie). 

Bulgaria lui Krum,
...sau Dacia lui Burebista

Anul este 805, bulgarii încă nu sunt un popor slav, ci turcic, conducătorul lor încă nu e intitulat Țar, ci Han, pe numele său Krum, nu Ginghis, iar religia lor încă nu e prostia aia cu „întoarce celălalt obraz” ci mult mai virilul păgânism de tip „fă-ți pocal din capul dușmanilor”. Astfel, acest Krum, care printre altele l-a transformat pe împăratul bizantin Nicefor I în veselă, a fost și primul care unit tot ce ulterior avea să devină România Mare, sub sceptrul unui alt ne-român, de data asta germanul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Unificarea din secolul IX s-a realizat după ce susnumitul han a măturat pe jos cu rămășițele hanatului avar, un alt popor interesant, adepți ai deformărilor craniene și puțin cam ignorați de manualele de istorie, deși au venit din stepa nord-pontică, au cucerit Câmpia Panonică și au început să irite cu succes vecinii, după o schemă patentată de huni în secolul IV și aplicat cu succes și de maghiari în secolul X. Prin cucerirea „spațiului carpato-danubiano-pontic” și unificarea tuturor românilor, Bulgaria a ajuns să se învecineze în vest cu regatul Franc.

De altfel  românii și bulgarii mai au episoade istorice comune, pe lângă Unificarea lui Krum și statutul de „cei mai proști din curtea UE”. Al II-lea Țarat Bulgar - și asta vi s-a spus, teoretic, la școală - este numit de istoricii români Țaratul Bulgaro-Vlah, dat fiind faptul că dinastia conducătoare era de viță românească deși unii zic că ar fi fost cumani la origini, ca și Basarab, întemeietorul Țării Românești. Și cu asta închei lecția de istorie-enervantă-pentru-naționaliști.

Dragoste de patrie cu de-a sila

http://i.imgur.com/Sw5yz.png

Distrugerea drapelului, a imnului, a stemei sau a altui simbol national ar putea fi pedepsita cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, potrivit unei propuneri legislative inregistrate la Senat. Ce parere ai despre introducerea acestor sanctiuni?

Detalii pe avocatnet.ro.

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Sfântul drapel vlah-ortodox

Duminica trecută a fost Ziua Drapelului. o sărbătoare care mă interesează prea puțin. Totuși, auzind discursul înflăcărat-patriotard a lui Gabriel Oprea și faptul că drapelul a fost „sfințit” de un preot militar, mi-am adus aminte de faptul că trăiesc într-un stat unde mistica naționalistă și obscuriantismul religios sunt la ordinea zilei. În țara unde „oastea e creștină”, vorba imnului, Ministrul Apărării declara că „între simbolurile naţionale, drapelul se distinge prin semnificaţie, profunzime şi încărcătură spirituală”, iar prefectul de Mureș - aveam să aflu ulterior - spune cu nonșalanță că „Ziua de astăzi este una sfântă, aşa cum sunt toate care omagiază simbolurile naţionale fundamentale: drapelul, imnul naţional, limba română şi credinţa în bunul Dumnezeu.”

Însă cireașa de pe tort a fost momentul în care am căutat detalii despre ceremonia de la București. Am dat un search pe sfântul Gugăl și aflu că n-a rămas steag nesfințit în spațiul carpato-danubiano-pontic:

Oradea: „Ceremonia a debutat cu slujba de sfintire a Drapelului National la Biserica cu Luna, dupa care au fost intampinate oficialitatile oradene. Au avut loc apoi prezentarea onorului, salutul drapelului de lupta si ocuparea locului in dispozitiv.”

Brăila: „De Ziua Drapelului Naţional, a fost sfinţit şi apoi înălţat pe catarg, în cadrul unui ceremonial solemn, Drapelul României.”

Zalău: „Drapelul naţional a fost sfinţit de un preot militar şi sărutat de către oficilităţi, după care a fost arborat pe catarg.”

Galați: „IPS Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, a sfinţit Drapelul, la slujba religioasă participând prefectul judeţului Galaţi, Cosmin Păun, preşedintele Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, consilieri locali şi judeţeni, reprezentanţi ai Armatei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi oameni simpli.”

Cluj-Napoca: „Înainte de arborare, drapelul României a fost binecuvântat de mitropolitul Clujului, Înaltpreasfinţitul Andrei, după care steagul naţional a fost sărutat de reprezentanţii administraţiei judeţene şi locale”

Arad: „Duminică, începând cu ora 8.15, sunt programate: sfinţirea drapelului la Catedrala „Sfânta Treime” şi transportarea drapelului sfinţit la locul de desfăşurare a evenimentelor.”

Botoșani: „Se va oficia o slujbă religioasă, un drapel sfinţit va fi înălţat iar momentul festiv se va încheia cu o paradă militară.”

Craiova: „După ce a fost sfinţit la Biserica Sf. Treime, Drapelul a fost adus...”

... și la fel și la Drobeta-Turnu Severin, Constanța, Târgu Jiu, Satu-Mare, Ploiești, Alba Iulia, și, probabil, în multe alte orașe din acest Bizanț postmodern.

Simt că următorul citat al domnului Daniel Barbu, preluat din revista Historia, surprinde exact contextul putred al acestor manifestații cu iz anacronic și miros de tămâie. Astfel, mă văd nevoit să-l reiau:

„Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

Imagine: Adevărul (de Brăila)

Comunități Imaginate - alte citate

Iată câteva citate suplimentare din cartea lui Benedict Anderson ce mi-au atras atenția:

[T]he opening of the letter written by the Persian traveller 'Rica' to his friend 'Ibben' from Paris in '1712':

The Pope is the chief of the Christians; he is an ancient idol, worshipped now from habit. Once he was formidable even to princes, for he would depose them as easily as our magnificent sultans depose the kings of Iremetia or Georgia. But nobody fears him any longer. He claims to be the successor of one of the earliest Christians, called Saint Peter, and it is certainly a rich succession, for his treasure is immense and he has a great country under his control.

- pag. 12

In 1868, the administration of the cultivated magnate Count Gyula Andrassy enacted a Nationalities Law which gave the non-Magyar minorities 'every right they had ever claimed or could have claimed - short of turning Hungary into a federation.' But [Kálman] Tisza's accession to the premiership in 1875 opened an era in which the reactionary gentry successfully reconstituted their position, relatively free from Viennese interference.[...] Thus 'the magnates held their entailed estates; the gentry held their entailed jobs.' Such was the social basis for a pitiless policy of enforced Magyarization which after 1875 made the Nationalities Law a dead letter. - pag. 60

Lajos Mocsáry (1826-1916) had in 1874 established a small Independence Party in the Hungarian parliament to fight for Kossuth's ideas, particularly on the minorities question. His speeches denouncing Tisza's blatant violations of the 1868 Nationalities Law led first to his physical extrusion from parliament and then expulsion from his own party. In 1888, he was returned to parliament from a wholly Romanian constituency and became largely a political outcast. - pag. 65

'Saint' Stephen (r. 1001-1038) might admonish his successor that:

„The utility of foreigners and guests is so great that they can be given a place of sixth importance among the royal ornaments.... For, as the guests come from various regions and provinces, they bring with them various languages and customs, various knowledges and arms. All these adorn the royal court, heighten its splendour, and terrify the haughtiness of foreign powers. For a country unified in language and customs is fragile and weak...”

But such words would not in the least prevent his subsequent apotheosis as the First King of Hungary. - pag. 62

Notă: (numerotarea paginii este în funcție de varianta pdf ce se găsește online)

Comunități Imaginate - recenzia bezbojnicului

S-a purtat recent pe Facebook o întreagă discuție despre naționalism, și dacă este acesta o „religie seculară”. Având în vedere frecventa coabitare a naționalismului cu religia, dar și a unor similitudini structurale dintre acestea, mi se pare de bun simț ca acest -ism să devină un subiect de interes pentru atei. Chiar și fără aceste similitudini, cred că e bine ca un subiect atâta de ubicuu, chiar și în era mult trâmbițatului „post-naționalism” (yeah right), să fie disecat și studiat în amănunt.

Definiția cea mai incitantă pe care am găsit-o pentru naționalism este cea dată de Benedict Anderson, în cartea sa „Imagined Communities - Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” și anume aceeea că „o comunitate politică imaginată”, adică un construct social. Anderson trece în revistă premisele apariției naționalismului, modificările survenite în societățile europene ce au făcut trecerea de la monarhiile de drept divin al evul mediu la statele ce-și trăgeau legitimitatea de la voința „națiunii” precum și motivul pentru care statele (și implicit națiunile) post-coloniale sunt așa cum sunt.

Nu v-ați întrebat de ce este Indonezia o „națiune” deși e multi-etnică, și într-o oarecare măsură, multiconfesională? De ce imperiul colonial hispano-american s-a fragmentat în „națiunile” pe care le vedem astăzi (și care pentru mulți nu prea se diferențiază una de alta)? De ce Regatul Unit nu s-a rupt în „națiunile” constituente (cea engleză, cea galeză și cea scoțiană) dar Indochina Franceză nu mai există, în locul ei fiind Vietnam, Laos și Cambodgia?

Deși cartea nu este o privire exhaustivă asupra fenomenului numit „naționalism”, optica nefiind cea obișnuită, puternic eurocentrică, găsesc că este o perspectivă interesantă și un ferment pentru reconsiderarea ideii de națiune și, deci, a expresiilor de tip „noi românii”.

Citate:

In due course, discovery and conquest also caused a revolution in European ideas about language. From the earliest days, Portuguese, Dutch, and Spanish seamen, missionaries, merchants and soldiers had, for practical reasons - navigation, conversion, commerce and war - gathered word-lists of non-European languages to be assembled in simple lexicons. But it was only in the later eighteenth century that the scientific comparative study of languages really got under way. Out of the English conquest of Bengal came William Jones's pioneering investigations of Sanskrit (1786), which led to a growing realization that Indie civilization was far older than that of Greece or Judaea. Out of Napoleon's Egyptian expedition came Jean Champollion's decipherment of hieroglyphics (1835), which plural-ized that extra- European antiquity. Advances in Semitics undermined the idea that Hebrew was either uniquely ancient or of divine provenance. Once again, genealogies were being conceived which could only be accommodated by homogeneous, empty time. 'Language became less of a continuity between an outside power and the human speaker than an internal field created and accomplished by language users among themselves. Out of these discoveries came philology, with its studies of comparative grammar, classification of languages into families, and reconstructions by scientific reasoning of 'proto-languages' out of oblivion. As Hobsbawm rightly observes, here was 'the first science which regarded evolution as its very core.'

From this point on the old sacred languages - Latin, Greek, and Hebrew - were forced to mingle on equal ontological footing with a motley plebeian crowd of vernacular rivals, in a movement which complemented their earlier demotion in the market-place by print-capitalism. If all languages now shared a common (intra-)mundane status, then all were in principle equally worthy of study and admiration. But by who? Logically, since now none belonged to God, by their new owners: each language's native speakers-and readers. - pag. 43

If the manner of a man's dying usually seems arbitrary, his mortality is inescapable. [...] The great merit of traditional religious world-views (which naturally must be distinguished from their role in the legitimation of specific systems of domination and exploitation) has been their concern with man-in-thecosmos, man as species being, and the contingency of life. The extraordinary survival over thousands of years of Buddhism, Christianity or Islam in dozens of different social formations attests to their imaginative response to the overwhelming burden of human suffering — disease, mutilation, grief, age, and death. Why was I born blind? Why is my best friend paralysed? Why is my daughter retarded? The religions attempt to explain. The great weakness of all evolutionary/progressive styles of thought, not excluding Marxism, is that such questions are answered with impatient silence.

I bring up these perhaps simpleminded observations primarily because in Western Europe the eighteenth century marks not only the dawn of the age of nationalism but the dusk of religious modes of thought. The century of the Enlightenment, of rationalist secularism, brought with it its own modern darkness. With the ebbing of religious belief, the suffering which belief in part composed did not disappear. Disintegration of paradise: nothing makes fatality more arbitrary. Absurdity of salvation: nothing makes another style of continuity more necessary. What then was required was a secular transformation of fatality into continuity, contingency into meaning. As we shall see, few things were (are) better suited to this end than an idea of nation. If nation-states are widely conceded to be 'new' and 'historical,' the nations to which they give political expression always loom out of an immemorial past, and, still more important, glide into a limitless future. It is the magic of nationalism, to turn chance into destiny. - pag. 9-10

Gott Mit Uns

Iatǎ ce a spus un membru al forumului Richard Dawkins, care, având ca avatar imaginea alǎturatǎ (o cataramǎ nazistǎ cu textul "GOTT MIT UNS"/"D-ZEU CU NOI"), a fost întrebat de ce a ales aceastǎ imagine.

"Avatarul meu e dedicat tuturor susţinǎtorilor religiei care insistǎ cǎ regimul nazist a fost unul ateu [...]

Bunica mea, care a suprevieţuit lagǎrului de contrentrare de la Auschwitz (prizonier nr. 25541), mi-a confirmat faptul cǎ acesta era condus de germani şi AUSTRIECI (fapt deseori uitat), creştini practicanţi în uniforme SS. Aveau scris GOTT MIT UNS pe cataramǎ. Ea tot repeta cǎ nu exista dumnezeu la Auschwitz. A supravieţuit datoritǎ propriei sale rezistenţe fizice şi personalitǎţii puternice, combinat cu solidaritatea umanǎ dintre deţinuţi... şi soldaţii Sovietici "fǎrǎ dumnezeu" care au eliberat-o în 1945. BTW, a pǎstrat una din cataramele abandonate în grabǎ de cǎtre gardienii SS ca un memento al acelui infern terestru condus de oameni cu fricǎ de dumnezeu. Poveştile ei de la Auschwitz, precum şi acea cataramǎ m-au fǎcut sǎ pun la îndoialǎ, de la o vârstǎ fragedǎ, religiile fǎcute de om."

Sursǎ: http://richarddawkins.net/forum/viewtopic.php?f=17&t=90782&start=25#p2238827