Mitul ortodoxiei ca liant național

Aflându-ne într-o perioadă de intense trăiri naționale și teologice, ar fi oportun să menționez una din cele răspândite mituri în psihicul colectiv al românilor. Acela al necesității ortodoxiei pentru statutul de român. Ideea că n-am fi unde suntem fără ortodoxie și că abandonarea „dreptei credințe” înseamnă dezintegrare națională.

Povestea pornește, în general, de la următoarea anecdotă istorică: în Transilvania medievală convertirea la catolicism a individului însemna automat asimilare în populația maghiară, și astfel poporul român n-a putut rămâne român dacă nu rămânea și ortodox. Problema e că avem de-a face cu un argument-caricatură.

De exemplu în statul medieval maghiar, și în Ungaria dualistă, au existat mai multe popoare care erau catolice care n-au fost asimilate. Dacă pentru croați putem găsi argumentul că aveau autonomie în interiorul regatului, slovacii par o curiozitat. Potrivit teoriei de mai sus, slovacii ar fi trebuit să fie asimilați de maghiari, la fel cum au fost cumanii sau alanii. Ba mai mult, spre deosebire de cumani și alani, binecuvântați cu autonomie, slovacii nu au nici un fel de formațiune administrativ-teritorială a lor, iar ceea ce va deveni cândva Slovacia era cunoscută doar ca „Ungaria de Sus”.

O altă anecdotă istorică este aceea că ortodoxismul ne-a protejat de asimilarea otomană, dornică de conversie la islam. O privire rapidă asupra balcanilor, cândva pașalâcuri otomane, arată că majoritatea națiilor de aici au rămas preponderent ortodoxe, deși există (sau existau) minorități musulmane de bulgari, macedoneni sau greci. De altfel autoritățile otomane preferau ca ghiaurii să rămână ghiauri, căci astfel puteau fi taxați suplimentar. Trecerea la mahomedanism a avut loc doar în zonele de contact între catolici și ortodocși, și anume în Bosnia și Albania. Albanezii nici nu au trecut în totalitate la islam, și având în vedere că deunăzi au sărbătorit 100 de ani de independență, nu cred că renunțarea la creștinism le-a afectat foarte mult „ființa națională”.

Condițiile facilitează sau împiedică asimilarea unui popor de către altul sunt multiple și n-aș spune că ortodoxia e foarte sus pe listă în cazul românilor, și nu așa cum cred majoritatea. Numărul și frecvența convertiților contează enorm. Un român catolicizat se asimila în populația catolică maghiară din cauza faptului că nu exista o masă critică de români catolici în jurul lui. Și cumanul catolic în populația română la fel. În momentul în care o parte însemnată a românilor s-au catolicizat à la greque în secolul 18, nu numai că nu s-au deznaționalizat, ci dinpotrivă, mișcarea națională a primit un nou avânt prin Școala Ardeleană et al. Iar la a țările române autonomia internă a fost cea care au împiedicat convertirea și formarea unei populații românești musulmane, mai mult decât virtuțile „dreptei credințe”, și o comparație cu bulgarii arată că asta nu ne-a ajutat prea mult să nu rămânem înapoiați economic.

Istoria dovedește că poți fi bine-mersi român greco- sau romano-catolic, baptist, pentricostal sau ateu fără să devii semi-român, ungur, turc sau marțian.