sâmbătă, 28 mai 2011

Vom avea atei la recensământul populației?

A început Campania Recensământ 2011, via ASUR, prin care persoanele necredincioase sunt încurajate să se declare „atei” sau „fără religie”.

Răsfoind „Manualul personalului de recensământ”, pe saitul recensamantromania.ro, am găsit o eroare gravă, ce ar putea compromite numărătoarea corectă a ateilor din România. Având în vedere că fiecărei opțiuni majore se rezervă un cod pentru centralizare mai ușoară, din Tabelul cu coduri reiese că la „fără religie” codul este 30, la ateu „99” și la „nedeclarată” lipsește. Având în vedere că la toate celălalte categorii (etnie, limbă maternă, număr de copii, etc.) codul rezervat pentru opțiunea „nedeclarată” este 99, suspectez că la capitolul religie s-a strecurat, voit sau nu, o eroare, iar codul pentru „ateu” de fapt să fie același cu „fără religie”, adică 30, sau ar fi trebuit să fie 31.

Ba mai mult, la pagina 89, se există niște instrucțiuni de notare care fac un ghiveci și mai mare din codurile destinate religiilor:
  • în cazul în care o persoană nu şi-a declarat religia, având înscris la întrebarea – Cărei religii consideră persoana că îi aparţine? din formular, “nedeclarat”, aceasta se va însuma la codul 99
Avem deci o contradiție cu efecte neplăcute majore. Dacă recenzorul care completează formularul întâlnește un cetățean ce se declară ateu, acesta va trece codul 99 lângă declarația lui, însă atunci când se centralizează datele, s-ar putea să ajungem că toți cei cu codul 99 să fie considerați cu „religie nedeclarată”. Astfel s-ar putea să ne trezim că numărul ateilor din țară este cvasi-nulă.

Cred că cea mai sigură metodă de a evita această eroare este ca ateii să se declare „fără religie”, dar și eroare din „Manualul recenzorului” ar trebui corectat cât mai repede.

Vezi și imaginea de mai jos (click pentru mărire):

Later Edit (29.05 Duminică):
În urma acestui blogpost, N-ter, Zergu și ceilalți au sesizat că e vorba de o eroare de formatare, dat fiind faptul că rubrica „Penticostală (...)” ocupă două rânduri. Astfel, mai toată coloana din dreapta se decalează și se creează o busculadă generală (vezi imaginea de mai jos). Sper că INS nu vrea să-și ia în cap, pe lângă ateii români, și pe penticostalii, adventiștii, musulmanii, evreii și iehoviștii din România, astfel că situația de mai sus e doar o mostră de incompetență.

Ca și concluzie, fiți atenți că dacă vă declarați „fără religie” codul este 29 iar pentru „atei” este 30, și completați ca atare.
trimite pe proddit

joi, 19 mai 2011

Revolta comunistă din Persia zoroastriană

Mâine e ziua „toți-îl-desenează-pe-Mohamed”, însă n-am chef să particip. Am bifat evenimentul anul trecut. Dar dacă tot vorbim despre islam, una din notele de subsol ale cărții „Religie și stat în Islam” descrie un eveniment interesant. E vorba despre o revoltă „proto-comunistă” în Persia de la cumpăna secolelor V-VI, înainte de invazia islamică. Mi s-a părut un eveniment interesant, dat fiind lunga tradiție de revolte egalitarist-reformiste din creștinism (așa numitele milenarisme) ce au fost și precursoare ale comunismului marxist. Citez:

"Revolta „comunistă" a fost condusă de un membru al clerului zoroastrian, pe nume Mazdak (c. 460-529). Conform istoricului arab Tabari, mazdakiştii „declarau că Dumnezeu le-ar fi dat oamenilor bunurile lor, ca să le împartă egal între ei, dar că oamenii ar fi făcut cu acest prilej mare nedreptate unii altora. Ei afirmau că vor să ia de la bogaţi pentru a le da săracilor şi astfel să-i ajute pe neavuţi să redobândească ce fusese a lor, pe socoteala celor avuţi. Căci cei care ar avea prea mulţi bani, prea multe femei şi alte bunuri, încă nu se cheamă că ar avea drepturi mai multe decât ceilalţi. Gloata folosi această învăţătură ca un prilej binevenit, se strânse în jurul lui Mazdak şi alor săi şi trecu de partea lui. Astfel lumea a fost foarte necăjită de mazdakişti, iar aceştia ajunseseră atât de puternici încât puteau îndrăzni să intre în casa cuiva şi să-i ia locuinţa, femeile şi averea, fără ca să li se poată opune. Căci şahinşahul Kavad îi obliga să aprobe toate astea (...) Curând lucrurile au evoluat, astfel că tatăl nu mai ştia cine este fiul său şi nici fiul cine este tatăl său". Potrivit unui izvor dintr-o epocă mai târzie, Mazdakar fi afirmat: „este de dezaprobat şi cu totul necuviincios, ca cineva să aibă o poziţie importantă, iar altul să trăiască în sărăcie şi să fie lipsit de mijloace. De aceea, credinciosul este dator să-şi distribuie averea între cei de o credinţă (...). Oricine nu este de acord cu acest fel de lucrare, este prin aceasta un adept al lui Ahriman, şi de la el trebuie obţinut prin forţă, ceea ce este dator să ofere" (B. Brentjes, op.cit, p. 210 şi 214). Şahinşahul Kavad a sprijinit mişcarea mazdakistă, pentru a se elibera de supremaţia marilor nobili. Abia în ultimii ani ai domniei a pus capăt „dictaturii maselor", iar fiul şi succesorul său, Chosroe I, a putut efectua ampla reformă socială şi administrativă a Imperiului persan."

Vezi și pagina de Wikipedia despre Mazdak.
trimite pe proddit

duminică, 15 mai 2011

Religie și stat în islam - recenzia bezbojnicului

O carte bună terminată prost. „Religie și stat în Islam” de Paul Brusanowski este, pe scurt, e o istorie a orientului mijlociu, creuzetul în care s-a format și reformat islamul. Cartea e excelentă nu doar pentru cei care vor să înțeleagă istoria „mohamedanismului”, ci pentru cei care susțin sau contestă ideea că islamul este inerent teocratic.

Opera lui Brusanowski - doctor teolog și conferentiar la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu - parcurge practic perioada de la apariția islamului până la anul 1945, trecând prin toate schismele, sectele, curentele de idei și școlile juridice apărute între Egipt și Arghanistan, într-un limbaj accesibil, zic eu, pentru cititorul obișnuit. O istorie bazată pe instituții - califatul, sultanatul, ulemalele, etc. -, contextul apariției lor, prerogativele lor și relațiile dintre ele.

Din istoria mai recentă a zonei, am aflat, printre altele, cum au ajuns clericii iranieni atâta de puternici încât să reușească să acapareze revoluția din 1979, cum s-a închegat statul Liban dintr-o provincie autonomă a creștinilor din imperiul otoman sau de ce alawiții și sunniții au, sau au avut, un rol dominant în Siria, respectiv Irak, deși au fost (și sunt) minorități.

Și totuși am o nemulțumire, una mare. Sfârșitul este ciudat: ultimul subcapitol tratează (relativ rapid) istoria evreilor până la războiul de independență israelian, iar penultimul subcapitol termină istoria islamică la punctul 1945. Concluzie ioc, doar un final în coadă de pește, ce, sper eu, va fi revizuit sau continuat printr-o nouă carte. Până atunci însă, un citat ce poate fi luat ca și o concluzie de facto a autorului:

„Unul din clişeele cele mai des întâlnite în lumea occidentală, referitor la Orientul Apropiat, este acela că, spre deosebire de societatea creştină, în cea islamică există o unitate între religie şi politică. Aserţiunea corespunde doar parţial adevărului, clişeul datorându-se faptului că occidentalii sunt prea puţin informaţi cu privire la istoria şi realităţile actuale din lumea islamică. Desigur, dreptul islamic - şaria - cuprinde norme privitoare la relaţiile musulmanului cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest punct de vedere, şaria constituie, în viziunea islamică, norma juridică ideală, conform căreia ar trebui să fie organizată societatea. Totuşi, normele şariei reglementează doar sfera religioasă (adică ceea ce numesc arabii din), relaţiile interumane fiind parte integrantă din aceasta (având deci caracter sacru). în schimb, şaria nu reglementează sfera politicului (adică ceea ce numesc arabii siyasa) şi nici modul „guvernării" (davla) sau al „exercitării puterii" (sultaniya). Cu alte cuvinte, şaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă şi de către cine, sau, cel puţin, cine ar fi dator să implementeze normele religioase şi sociale în cadrul instituţiei statale, care există în realitate, dar nu este menţionată în nici un chip de normele dreptului islamic. Această lacună importantă a şariei a creat numeroase dileme, dispute şi neînţelegeri de-a lungul Întregii istorii a lumii musulmane.” - pag. 276

trimite pe proddit

vineri, 6 mai 2011

Imaginea teocrației


(N-am postat de mult, și voi lipsi din nou câteva zile bune, dar totuși, ca să nu bată vântul pe aici și să crească ciulini și pânze de paianjeni, las fotoșopeala asta rapidă.)
trimite pe proddit

miercuri, 27 aprilie 2011

Ortodoxia românească în revista Historia

Revista Historia, în ultimul număr, are ca temă istoria ortodoxiei la români și dimensiunea sa identitară. O serie de 5 texte și un material video compun discuția intitulată „De ce suntem ortodocși?”. Voi cita câteva pasaje interesante din 3 texte, aparținând istoricului Răzvan Theodorescu, teologului Radu Preda și - aceea care mi s-a părut de departe cea mai interesantă - cea a politologului Daniel Barbu.

În textul lui Radu Preda găsim o explicație interesantă a fragmentării etnice a ortodoxiei: căderiea Bizanțului...

„[...] căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.[...]

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.”

...și ni se ilustrează cât de mult s-a bazat ortodoxismul român pe aportul străinilor.

„O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.”

Răzvan Theodorescu ne evidențiază rolul însemnat al femeilor în convertirea popoarelor din estul și centrul Europei...

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

... la fel cum, bine știm, și Constantin cel Mare a fost crescut de o mamă creștină, Elena.

La final am lăsat textul lui Daniel Barbu, care face niște observații excelente despre ortodoxia românească...

„Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

[...]Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii.[...] Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior.”


...dar și despre simbioza istorică dintre Stat și Biserică, relevantă pentru situația în care ne aflăm astăzi.

„Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.[...]

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. [...]

Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică. ”
trimite pe proddit

marți, 19 aprilie 2011

Statul pios-cocălăresc

Suntem fascinați de cocalari. Avem saituri gen cocalari.com, veritabile agregatoare de imagini cu homo cocalaricus. Ne place să râdem de omul întins pe canapea, ca o sirenă înotând în euroi, sub privirea caldă a femeii răpite din serai. Lanțul gros, cât dej'tu' - pe el - geanta luisviton - pe ea. Aur, aur aur. Mai o ocazională poză c-un beemveu sau merțan. Omul care încearcă să proiecteze imaginea de bogăție, dar eșuează. O imagine grotescă, ca rapperii cu blinguri mega-super-hidraulico-sofisticate. Râdem de ei că-s proști și probabil săraci. Și ne și simțim bine pe deasupra.

Însă românul „cel de toate zilele” e și el infectat cu virusul cocălăriei. Dilema Veche vorbește de abundența de mașini bune în România, ca simptom:

„Pînă acum o săptămînă credeam că România devine o ţară bogată. [...] Maşinile noastre cele noi [multe și scumpe] spun exact contrariul. Şi anume, că aparţinem de fapt unui grup sărac, dar decis să nu pară aşa. Ipoteza e verificată de mai mulţi autori [...] ai unui studiu făcut în America, pe cîteva grupuri sociale, în mod semnificativ mai puţin avute decît media: negrii şi hispanicii. În ambele cazuri au observat acelaşi lucru: cheltuielile pentru maşini, haine şi bijuterii ale celor fără multe mijloace sînt cu pînă la 25% mai mari decît ale populaţiei majoritare. Cum venitul nu e ca elasticul, banii ăştia trebuie să vină de undeva: studiul arată că sînt tăiate cheltuieli pentru educaţie, [sănătate,] amenajări interioare şi distracţie (alta decît liniuţele cu maşina cea nouă!). Practic, investiţiile sînt preferate în măsura în care sînt vizibile. Nu se vede ce-ai citit (mă rog, nu cînd taci), însă se vede ce porţi la mînă. Iei ceasul, nu enciclopedia. [...] Revenind la România, e clar că sîntem acum, într-un fel, hispanicii Europei.”

Și statul român este, întru imaginea fidelă a cetățenilor săi, mexicanul Europei. Cocalarul pios.

„Pentru anul 2011 - ne spune doamna Săftoiu, (doamnă creștină de altfel) -, Emil Boc a acordat educaţiei cu aproximativ unu la sută mai puţin comparativ cu anul 2010. Atât de prioritară e educaţia, încât Emil Boc taie fără să clipească. Adaugă însă la biserici.[...] Când spitalele se închid din lipsă de bani şi nicidecum că sunt prea mulţi medici la un bolnav, când şcolile se comasează nu pentru că sunt multe şi nefolositoare, ci pentru că aşa înţelege Emil Boc reforma, decizia de a da bani bisericilor nu poate părea decât scandaloasă.”

Încercând să afișeze pioșenie, statul finanțează biserici peste biserici. Păcat că la calculul Indicelui Dezvoltării Umane nu se ia în considerare numărul besericilor pe cap de ovină, ci doar educația, sănătatea și dezvoltarea economică. Cocălărie frate! Fără număr: 25 de milioane la Culte din fondul de rezervă? No problem! Însă Ministerul Cultrii n-are bani să cumpere manuscrisele lui Cioran de la Paris. 400.000 de euro (1,6 mil. lei) e o avere pentru cultură. Sunt curios dacă erau manuscrisele lui Petre Țuțea, era la fel?

Știți care-i Răspunsul?

trimite pe proddit

duminică, 27 martie 2011

Arhitectură ortodoxă contemporană - alternative pozitive

După ce am vorbit despre betoanele ortodoxe apărute în România post-decembristă, asemeni unor ciuperci halucinogene, vă prezint patru exemple contemporane de proiecte de biserică ortodoxă, din care trei mi-au plăcut în mod deosebit. Fac asta, pe de o parte pentru a nu fi negativist, convins că un demers critic este mult îmbogățit atunci când se oferă exemple pozitive alternative, dar și pentru a adânci discrepanța dintre ce este și ce ar putea fi.

Trei dintre exemple sunt propuneri pentru un complex ortodox rus în Paris, ce include o biserică și un centru cultural iar cel de-al patrulea este o biserică ortodoxă macedoneană, propusă în Zagreb.

1. Exemplul Ameller și Dubois
Exemplul meu preferat, pe ideea planului în formă de cruce greacă, reușește performanța delicată de a fi contemporană ca estetică și abordare conceptuală dar și lizibil ortodoxă în același timp. Pentru detalii vezi ArchDaily


2. Exemplul Zündel & Cristea
Cea mai apropiată de sensibilitățile fluide ale postmodernității și ideală pentru o biserică, loc al misticismului și fumurilor tămâioase, antiteza rațiunii și deci, a liniei drepte în arhitectură. Pentru detalii vezi ArchDaily


3. Exemplul Arch Group (varianta câștigătoare)
O soluție un pic forțată, aș zice eu, o căsătorie de conveniență între nou și vechi, dar care merită totuși adusă în discuție. Pentru detalii vezi ArchDaily și articolul din Guardian


4. Exemplul-Bif Studio
Biserica macedoneană, este exemplul cel mai potrivit de inserție coerentă într-un cartier socialist de locuințe colective, spre deosebire de inserțiile autohtone ce sunt extrem de epatante, atât fonic cât și vizual. Asta nu înseamnă că este o biserică invizibilă, însă are, aș zice eu, o vizibilitate elegantă. Pentru detalii vezi DeZeen


Exemplele de mai sus nu înseamnă că sprijin construcția de biserici pe bani publici. Pur și simplu aș dori ca noile construcții ale Corporației BOR să aibă și valoare estetică. Dacă tot le-au făcut pe banii tuturor, să fie măcar plăcute la vedere. Mântuirea neamului n-ar trebui făcută prin damnare estetică, în stilul chicios al Ceaușimei.

Pentru cei interesați de arhitectură religioasă contemporană de bună calitate, recomand să dați click aici (scroll down).
trimite pe proddit