Despre limitele empatiei

Via Wikimedia

S-a discutat mult, în contextul drepturilor animalelor și al câinilor comunitari, despre limitele empatiei. Empatia este capacitatea de a te pune în pielea celuilalt din punct de vedere afectiv, capacitatea de a te identifica oarecum cu cineva exterior ție. Potrivit unor voci, empatie are sens doar în interiorul speciei, și deci trebuie să se oprească la homo sapiens sapiens, iar orice trece dincolo de această limită, reprezintă o aberație, o eroare a creierului, similar cum alte instincte umane ajută la clădirea impulsurilor religioase.

Din păcate, o examinare atentă ne relevă două fapte interesante: că empatia nu are o limită fixă, ci mai degrabă se pierde treptat, cu cât „Celălalt” ne este mai străin, și că limitele pe care oamenii au încercat să le pună acestui instinct au variat (și variază) enorm, deși se poate observa o tendință expansivă.

Există o legătură strânsă între ce ne este familiar (și familial) și ce ne stârnește empatia. Din cauza faptului că această pornire are rol în supraviețuire, tinde să favorizeze elementele din imediata vecinătate, ca apoi să se disipeze progresiv: familia, clanul, tribul - în societățile tradiționale - localitatea, regiunea, națiunea, rasa, specia și continuând apoi în restul regnului animal, de la mamifere spre celălalte animale. O vacă, sau un câine, sau o focă stârnește mai multă empatie decât o pasăre, și mult mai multă decât o reptilă, iar o insectă, precum „homarul de copac” nu va stârni probabil nici un fel de reacție empatică, indiferent cât mult suferă.

Evident, progresia nu este chiar atâta de liniară, căci anumite trăsături, în general cele „drăguțe”, pot accentua procesul de empatizare, iar altele le pot inhiba. De exemplu, un șobolan, cu toate că-i pe o treaptă (vorba vine) similară cu iepurele, va fi văzut drept respingător, datorită unor instincte ce ne semnalează calitatea sa de purtător de agenți patogeni.

În tot acest spectru de griuri, oamenii au căutat punctul unde albul devine negru, în concordanță cu etica vremurilor respective. De altfel, până ca lumea să devină atâta de globală, nu exista necesitatea de a extinde empatia la toată specia. Se putea duce o viață liniștită de trib primitiv și războinic, fără să ai nevoie să empatizezi dincolo de satul tău, și poate satele imediat vecine. Cercul s-a lărgit succesiv, dar și în secolul XIX, mulți nu empatizau dincolo de „națiunea” sau „rasa” proprie și nici nu prea aveau de ce, dacă o luăm dintr-o perspectivă pur utilitaristă. Era rău să empatizezi cu inamicul când mergeai la luptă, indiferent că e satul tribul vecin sau națiunea vecină, căci mai greu crapi capul cuiva cu care te identifici. 

Instinctul empatic poate fi manipulat ce-i drept, prin schimbare de optică. Omul este cel mai puternic declanșator de empatie pentru alți oameni, lucru evident și în discursurile ce țin de drepturile animalelor, unde există tendința de a umaniza animalele sau invers, de a le goli de orice „umanitate” până devin obiecte, în funcție de care parte a baricadei te afli. 

(Un exemplu de manipulare extremă a limitei empatice este repetiția obsesivă, înainte un masacru, fie el genocid sau război propriu-zis, că grupul țintă este lipsit de umanitate, fiind doar  animale, viermi, gândaci, șobolani, sau la modul general, paraziți sau boli)

Actualmente, pentru mulți, cercul drepturilor a trecut limita speciei, sau cel puțin ar trebui să treacă. Însă concentrarea asupra empatiei ratează oarecum problema. Ar însemna ca discuția să se poarte pe instincte, la cald, iar șansele da fi specie bine protejată să depindă de ce reacții emoționale stârnesc în Oameni. Ori discuția, zic eu, ar trebui să se bazeze pe un calcul „la rece”, rațional, care ia în considerare atât latura conștientă a animalelor, capacitatea lor de a simți durere, cât și aspectul lor utilitar. Reducând subiectul la doar una din cele două aspecte, se ignoră părți esențiale din discuție, și anume că animalul este concomitent o unealtă folositoare dar și o ființă conștientă.

La urma urmei, și relația dintre om și câine are în spate un calcul cost-beneficiu, însă liantul relației respective este alcătuit din două instincte „bastardizate”: instinctul de haită al câinelui și instinctul social-empatic al omului. De altfel nu cred că în numeroasele milenii de conviețuire, omul a început să fie empatic față de câine doar în secolul XXI. 

Via Wikimedia

Sunt curios dacă într-o situație ipotetică în care s-ar descoperi o insulă locuită de Homo Neanderthaliensis, ar trebui extinsă empatie noastră și asupra acestei specii non-Homo-Sapiens, sau limita ar trebui să rămână la omul modern, iar ceilalți hominizi să fie considerați animale?

Discuții despre oameni și câini

De ceva vreme în România, subiectul câinilor fără stăpân este de mare actualitate. Au curs șiroaie de text pe walluri de Facebook și pagini de ziare online și offline. Dezbaterea este încă în toi, și, din păcate, mult prea înfierbântată. Nefiind nici stăpân de câini, nici victimă de mușcătură, am stat în tribune și am urmărit liniștit meciul. Țin să spun că simulacrul de dezbatere legat de maidanezi a mustit de la bun început a discurs panicard și emotiv. 

Pe de o parte avem asociațiile pentru protecția animalelor și fanii aferenți, oameni pro drepturile animalelor, adesea de sex feminin, care încearcă să ațâțe sentimente materne, prezentând căței inocenți, timizi, cu urechile lăsate, privind adesea din spatele unor gratii. Se înțelege că frica din ochii lor este rezultatul abuzului uman, această specie trufașă care s-a auto-impus dumnezeu pe pământ deși este o bestie sălbatică ahtiată după sânge. Omul dezumanizat și neomul umanizat. Adesea șmecherii sentimentaliste ce nu trec de nivelul unei emisiuni de teleșoping.

De partea cealaltă, am găsit într-adevăr agresivitate umană, sub forma unui discurs la fel de emotiv. Am văzut echivalări simpliste între specii diferite, precum câini și șobolani (că deh, sunt tot animale), de către aceeași oameni care resping punerea semnului egal între animalul om și câine. De asemenea, tabăra anti-maidanezi a avut grijă să prezinte fiecare atac canin cu lux de detalii, dorind să stârnească instincte. Imaginile, căci fac cât o mie de cuvinte, îmi înfățișau câini cu colții la vedere, aproape turbați. Tabloul ce se dorea conturat era oglinda celeilalte: câinele ca pericol etern, aproape că nu se cerea stârpirea întregii specii. Din nou, sentimentalisme în stil Știrile de la ora 5.

Din păcate nu cred că așa trebuie discutată o problemă, iar scuza că a intervenit repetitivitatea și uzura răbdării nu merge. N-ai nervi să porți această discuție, te retragi, nu te apuci de otevisme viscerale. Voi fi primul care recunoaște că există o problemă majoră cu câinii vagabonzi, în unele orașe e nevoie de intervenție rapidă, și eutanasierea este inevitabilă, având în vedere numărul lor mare. Însă nu cred că toți câinii trebuie uciși, castrarea fiind o soluție pentru indivizii non-agresivi - și cred că avem suficienți veterinari care pot face diferența. Iar castrarea și eliberarea ar trebui să fie o măsură provizorie, până se pun la punct centre de câini în mai toate orașele. Nu cred că dreaptul la viață e sacrosant la câini, dar nu cred nici că asta ne dă dreptul să utilizăm euthanasia drept panaceu. La fel cum eliberarea lor în masă nu e răspunsul potrivit pentru condițiile mizere din hingherii. Și în final tot discursul ar trebui să pună în balanță și suferințele cauzate animalelor de către o soluție sau alta, (luând în considerare și soarta câinelui castrat și „eliberat” în lunile de iarnă cu minus țîșpe grade, în care disperarea ar putea transforma chiar și indivizii neagresivi în dulăi disperați de foame).

Personal, vreau să văd date, analize, puncte pro și contra, costuri și avantaje, căci altfel dialogul rămâne la stadiul de lătrături și rațiunea zboară pe geam. (O astfel de abordare „rațională” observ în insistența de a arăta că prima lege ce ține de drepturile animalelor ține a fost dată de regimul nazist. Un argument valid care nu încearcă absolut deloc să demonizeze prin asociere negativă...)

PS. S-a pus de mai multe ori în discuție dacă limita empatiei umane ar trebui să fie specia ce s-a botezat homo sapiens, sau ar trebui să se extindă să includă și alte specii, cum ar fi de exemplu canis lupus familiaris. Însă despre asta, data viitoare.