O mitologie mecanică

Așa-numitul „Cult al Rațiunii” (stampă)

"Noua imagme a Universului, modelată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epocaa raţionalismului triumfător, ne va ajuta să înţelegem mai bine mecanismele Raţiunii şi raporturile sale ambigue cu structurile imaginarului. [...]

Noul sistem filozofic şi ştiinţific se prezenta ca o inversare completă a imaginarului tradiţional. Forţele materiale înlocuiau forţele spiritului. Legile Universului luau locul lui Dumnezeu. Omul a fost şi el redus la un soi de maşină sau la o rotită a marii maşinării universale. Misterul, supranaturalul, sacrul au fost evacuate din natură. Totul trebuia să se explice prin fizică sau mecanică, mişcarea corpurilor celeste, ca şi comportamentul omenesc. D'Holbach rezuma această idee printr-o frază memorabilă în lucrarea sa Sistemul naturii (1770): „Natura acţionează după legi simple, uniforme, neschimbătoare.., Toate greşelile oamenilor sunt greşeli faţă de fizică.”

O adevărată revoluţie în gândire, istoricul are tot dreptul (fără a ignora insă precedentele antice şi moderne ale materialismului şi raţionalismului Luminilor) să constate o ruptură intre imaginea mitică a lumii şi imaginea raţionalistă şi ştiinţifica. Și teologul de asemenea; nu i se putea pretinde să facă concesii unei filozofii care-şi propunea să-1 înlocuiască pe Dumnezeu cu fizica.[...] A-l înlocui pe Dumnezeu prin fizică: propoziţia exprimă o răsturnare ideologică, dar ea exprimă şi o anumita continuitate a vechilor structuri şi a funcţiei acestora. Funcţia lui Dumnezeu, aceea de a asigura funcţionarea fără greşeală a maşinii universale, nu este abolită, nu există decât o schimbare a factorului responsabil. Omul nu mai păcătuieşte in faţa lui Dumnezeu, ci, pentru a relua cuvintele lui d'Holbach, in faţa fizicii. El nu mai riscă să fie pedepsit de divinitate, ci de legile ştiinţifice, care s-ar întoarce împotriva sa.

Acest proiect global a fost definit de Ernst Mach (1838-1916) prin expresia foarte sugestivă de „mitologie mecanică". Scopul lui era „explicarea fizico-mecanica a întregii naturi". O dată stabilite toate legile care acţionau în Univers, evoluţia viitoare devenea, la rândul ei, cognoscibilă. Laplace îşi imagina deja „un geniu care ar putea descrie starea universului într-un moment oarecare din viitor”. Nimic nu se producea la întâmplare; omul putea accede la cunoaşterea absolută.

Aceasta se referea şi la istorie. Legile istoriei luau locul destinului, dar rigoarea lor nu ceda cu nimic forţei oarbe a acestuia din urmă. Cele două concepte erau interşanjabile. Voltaire utiliza cuvântul destin într-un mod care se voia ştiinţific; „Ar fi curios ca o parte a acestei lumi să fie rânduită şi ca cealaltă să nu fie deloc, ca o parte din ceea ce se întâmplă să fi trebuit să se întâmple şi ca o altă parte din ceea ce se întâmplă să nu fi trebuit să se întâmple. Când ne uităm de aproape, vedem că doctrina contrară celei a destinului este absurdă.”

Dacă totul era „rânduit", viitorul omului devenea la fel de transparent ca acela al Universului. Condorcet s-a ocupat de aceasta în Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman, scrisă în 1793 şi publicată în 1795. Pentru prima oară, o lucrare istorică evoca nu doar trecutul, ci şi viitorul speciei umane, situat sub semnul perfecţionării biologice şi spirituale. Totul ar fi perfect (sau aproape) într-o lume înfloritoare. Acţionând principiul contrariilor, ne găsim în faţa unei religii inversate. Sub forme noi, vechile arhetipuri subzistau. După modelul religiilor, noul sistem îşi propunea să asigure unitatea şi coerenţa lumii, integrarea omului în Univers, mântuirea sa prin înălţare spirituală şi cunoaştere şi, de asemenea, descifrarea viitorului, oracolul şi profeţia devenind ştiinţifice, adaptate exigenţelor unei elite sceptice şi raţionaliste.

Inscriptie pe biserica Ivry-la-Bataille - „Templul Rațiunii și Filosofiei”

Sacrul se „reconvertise", dovedind că omul poate transfigura orice în religie. Timpul religiilor ştiinţifice se apropia. Revoluţia franceză a inventat cultul Raţiunii. Părintele al mecanicii universale, Isaac Newton, a fost „sanctificat” de Saint-Simon în 1803. în Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporani, acesta propovăduia într-adevăr o religie, care era religia lui Newton. Dacă cineva i-ar fi putut face concurenţă lui Dumnezeu, acesta era savantul care descoperise formula matematică a armoniei cosmice. Providența se manifesta prin faimoasa lege a atracţiei universale.

Urmărind aceeaşi metodă, vom găsi uşor rădăcinile arhetipale ale tuturor inovaţiilor Epocii Luminilor, care n-au făcut până la urmă decât să materializeze şi să laicizeze vechile figuri ale imaginarului. În locul Apocalipsului religios au fost luate în consideraţie cataclismele cosmice şi geologice. Vârsta de aur a mitologiei şi Edenul biblic au cunoscut un avatar care a beneficiat de aprecierea filozofilor şi a opiniei publice: paradisul secularizat al bunului sălbatic. Bunul sălbatic s-a instalat la fel de bine în insulele îndepărtate ale Polineziei, cât şi în primele epoci ale istoriei umane, ilustrând o societate egalitară şi fericită, coruptă, din nefericire, de mersul istoriei. In versiunea secularizată, păcatul originar semnifica abandonul stării naturale şi inventarea proprietăţii. Este esenţa faimosului Discurs asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, publicat de Jean-Jacques Rousseau în 1755. Paradisul pierdut beneficia astfel de o reelaborare filozofică.

Milenarismul religios, pe de altă parte, începea sa se convertească în ideologie ştiinţifică a „viitorului radios" (ca la Condorcet), sinteză între excelenţa socială şi morală a epocilor primitive şi noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice. Se întrezăresc deja semnele premergătoare ale comunismului modern.[...]

Vârsta Raţiunii este şi vârsta Utopiei, adevărata sa vârstă de aur. Intr-o perioadă de câteva zeci de ani au fost create mai multe fantezii utopice decât în toată istoria precedentă a genului. Această apropiere Raţiune-Utopie n-are nimic fortuit, ea este deosebit de semnificativă... şi destul de neliniştitoare. Raţiunea s-a delectat imaginând societăţi ideale, în care se întâlneau toate ingredientele refuzului istoriei. Ea a reuşit chiar să transfigureze o Chină cât se poate de adevărată, împrumutân-du-i structuri şi virtuţi utopice potrivite alcătuirii unui model pentru reformatorii europeni.

Putem deci să conchidem: Raţiunea a purtat o bătălie nemiloasă împotriva vechilor configuraţii ale imaginarului: credinţe religioase, tradiţii folclorice, mituri şi superstiţii. Dar în locul rămas liber s-au înălţat noi construcţii mitice, foarte diferite, însă, în acelaşi timp, foarte apropiate de construcţiile tradiţionale. Raţiunea n-a făcut, până la urmă (nu avea altă alegere), decât să recupereze şi să dispună după propriile sale reguli — geometrice, mecanice, carteziene, materialiste — toate fantasmele esenţiale ale omenirii." - pag 59-63

- Lucian Boia - „Pentru o istorie a imaginarului”

Later edit: O discuție pe marginea articolului găsiți pe Proddit

Religia este suspinul creaturii chinuite

Sursă imagini: Faith47

Despre nuanţele cuvântului "ţigan"

De multe ori, cuvintele, prin natura lor umană, pot desemna adesea două lucruri distincte deşi par a vorbi despre unul singur. Un astfel de cuvânt a fost "islamofobie", însă acum ne vom concentra pe unul mai local.

"Ţigan" poate avea, pe de o parte, sensul arhicunoscut de om "ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă". În acest sens este vorba de o denumire de etnie, practic sinonimul endonimului rrom (sau rom).

Un derivat oarecum al acestui prim sens este denumirea generalizată pentru orice populaţie nomadă, ce se aseamănă ca şi cultură şi îndeletniciri cu romii. De exemplu, celebrul personaj al lui Brad Pitt din Snatch nu era un ţigan de origine indiană, ci un Irish Traveller, un "nomad irlandez". Totuşi asemănările culturale dintre aceste două grupuri fac ca termenul de "gypsy" să fie transferat şi acestor irlandezi călători. Tot aici aş zice că intră "ţiganii mărilor", nişte populaţii maritime nomade din Asia de Sud-Est (video).

Al doilea sens important al cuvântului "ţigan" este acela de persoană din clasă socială inferioară, rezident al periferiei oraşului (atât geografic cât şi social). Pentru a ilustra mai bine acest sens, menţionez că în societatea japoneză, există o minoritate similară numită burakumin. Aceştia sunt practic o castă de paria care în Evul Mediu se ocupau de muncile considerate impure¹, trăiau în periferia satelor şi, deşi emancipaţi în 1871, o dată cu abolirea sistemului de caste², ei continuă să sufere de pe urma discriminării până în ziua de azi. Diferenţa faţă de ţiganii noştri este că aceştia sunt japonezi ca etnie.

Într-un fel, sinonim pentru acest al doilea sens al cuvântului "ţigan" ar fi cuvântul "cocalar"³, care astăzi şi-a pierdut aproape în totalitate orice conotaţie etnică, şi care este echivalentul mioritic al "white trash"-ului american sau "chav"-ului britanic⁴.

Dat fiind faptul că aceste două sensuri se suprapun şi adesea persoana desemnată ca "ţigan" să corespundă ambelor contexte, se creează nişte probleme în mentalul colectiv, iar astfel etnia se corelează automat cu un statut social inferior, iar pierderea inferiorităţii sociale e foarte probabil să atragă după sine pierderea identităţii etnice. De exemplu, un ţigan care termină o facultate şi se integrează în "lumea bună" nu numai că va tinde să-şi ascundă originea etnică (un fenomen oricum foarte răspândit) ci va fi şi perceput ca un român cu "ten măsliniu" sau cu "trăsături ţigăneşi". Astfel el îşi pierde ceea ce francezii probabil ar numi "la gitanitude" asimilându-se în "gadjime".

Ceva similar se poate observa în unele ţări latino-americane, unde societatea este (încă) destul de ierarhizată rasial, evident, cu albii la vârf şi negrii la bază şi metişii şi mulatri undeva la mijloc. Aici, vocabularul limbii spaniole are o paletă vastă de termeni ce desemnează grade de nuanţe ale pielii şi cu cât cineva este mai sus pe scara socială, cu atât este considerat "mai alb". La fel şi la noi, cu cât este mai sărac cineva (dar sărac urban, de mahala, nu de sat) cu atât el este mai repede considerat ţigan, chiar dacă s-ar putea să aibă tot atâţi strămoşi din India cam câţi are şi Brad Pitt.

A înţelege cuvintele, cu toate nuanţele aferente, este important, pentru că ele influenţează modul de gândire al vorbitorilor, şi uneori reuşesc să creeze o imagine destul de grosolană a realităţii, estompând nuanţe esenţiale.

Diagramă Venn

Note:

¹. Şi ţiganii îndeplineau aceste roluri de salubritate socială. Dacă acum îndeplinesc munca impură de gunoieri, în Evul Mediu îndeplineau altele, printre care şi cea de călău (cuvânt de origine romă, de la "kalo" - "negru")

². Robia ţiganilor a fost abolită în Ţările Române în iarna lui 1855-56

³. Un cuvânt de origine romă, desemna iniţial un neam de ţigani cioplitori în oase ("kokalo" + "os"). Covânt întâlnit şi în maghiară, cu acelaşi sens - "kókler"

⁴. provenit tot de la un cuvânt ţigănesc ("chavo" - "băiat")

Deceniul 2000 și dumnezeu

Partea I


Partea a II-a

3 întrebări

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)

Evanghelia din Spațiul Cosmic

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:

Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”

Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””

- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"