Poezii adaptate ideologic (II)

Nici celebra Internațională nu putea scăpa de adaptare:

Naționala!

Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osîndiţi la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi mântuirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfîrşiţi odată cu trecutul negru,
Sculaţi, popor de mântuiți!
Azi nu sunteţi nimic în lume,
Luptaţi ca totul voi să fiţi!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Sculaţi, nu-i nici o mântuire
În bani, mașini sau în femei!
Postire, enoriași, postire,
Şi lumea va scăpa de ei!
Prea mult s-au desfrânat ateii
Ce-mproșcă hulă și minciuni:
Să ne unim toți enoriașii
Să-i azvârlim iute-n genuni!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Români şi ortodocși, noi suntem
Patriarhul, mare ziditor!
România este-al celor vrednici,
Cei altfel plece unde vor!
Când vulturi lacomi, corbi de pradă,
N-or mai pluti nori negri-n vânt,
Pe cer luci-va-ntotdeauna
Al creștinătății soare sfânt.

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Originalul se găsește aici.
Vezi și Partea I și Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”.

Poezii adaptate ideologic (I)

Cum România s-a schimbat din republică populară în republică ortodoxă, era necesară o adaptare ideologică a unor poezii și cântece din vremurile de tristă amintire, pentru a corespunde noilor mântuitori:

Porniţi înainte, părinți!

Porniți înainte, părinți,
Cu sufletu-n luptă oțelit,
Din închisoare ca sfinți
Gata de luptă am ieșit.

Am stat în celule în fiare,
Cu trupul din greu chinuit,
Noaptea cea neagră dispare,
Ziua cea mare a venit.

În luptă cu fiara marxistă
Poporul cuvîntul și-a spus
Steagul dreptei credințe
Să-l ridicăm tot mai sus.


Pelerinilor,
Cu prilejul serbării Creștine a Sfintei Paraschiva

În toamnă, când se ofilesc
Frunze-n aurul de soare,
Popoarele sărbătoresc
A Paraschivei sărbătoare;
Și-nbătrânită omenire
În nedreptăți și în dureri
E tânără la îmbrâncire
Sub al tămâii adieri!
………………………

Din idealurile voastre
O, visători flămânzi, bătrâni,
Vor răsări, ca mândre astre,
Haioase știri pentru păgâni;
Și-n vremurile-acelea sfinte
Iașiul va fi un infern,
Rămâne-vor fără cuvinte
Băbuțele lovite-n stern.

Sau alternativ:
Si-n vremurile-acelea sfinte
Iașiul poate va fi rai,
Vor rasuna mai dulci cuvinte
In strigătele lor de „Vai!”

Originalele se găsesc aici și aici. 
Vezi și Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”.

Nihil sine „Nihil sine Deo”

În sala de așteptare, la evidența populației, Oradea:

Căci oastea e creştină...

Motto: „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină, / Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.”  - imnul României, strofa 11 (strofă intonată la la ocazii festive).

În urma unor căutări în domeniul vexilologic, am avut surpriza să constat că steagurile de identificare ale armatei sunt un pic cam foarte ortodoxe ca estetică. Se pare că aceste drapele au fost stabilite cândva la începutul anilor 2000.

Steagul de identificare al Statului Major General:

Steagul Statului Major al Forţelor Terestre:
(Ziua Forțelor Terestre este pe 23 aprilie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe)

Steagul Statului Major al Fortelor Aeriene:
(Ziua Forțelor Aeriene este pe 20 iulie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul)

Steagul Statului Major al Fortelor Navale:
(Ziua Forțelor Navale este pe 15 august, la sărbătoarea ortodoxă a Sfintei Marii)

Sursă imagini

Secularism dilematic I - Turcia

Mausoleul Întemeietorului Neamului

Istoria secularismului în lume are file interesante și niște nuanțe rar aduse în discuție. Vom lua ca prim exemplu Turcia.

Dacă ați fost vreodată în Turcia, nu e posibil să nu fi observat ubicuitatea imaginii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Chipul său e pe toate bancnotele, piața centrală a oricărei localități îi poartă numele, iar țara e ticsită de busturile și, mai ales, portretele sale. Pe lângă acest aspect vizibil, există și o parte mai puțin evidentă a acestei obsesii naționale. De exemplu, în sistemul școlar turcesc se recită un jurământ - asemeni celui american - ce conține cuvintele sale „Ferice cel ce își spune Turc” și se spun poezii în onoarea lui. Anual milioane de persoane îi vizitează mausoleul, asemeni unor pelerini, iar Codul Penal interzice, sub riscul încarcerării, orice insultă la adresa memoriei sale, sau distrugere a vreunui obiect ce-l înfățișează. În esență, o lege anti-blasfemie și anti-profanare, în numele căruia au fost cenzurate și diverse saituri, precum YouTube. Figura sa este una quasi-mesianică.

Practic, întregul edificiu politic tradițional - cu al său secularism - e bazat pe un cult al personalității de proporții sovietice. La fel cum islamiștii folosesc citate coranice pentru a-și argumenta poziția, ultra-seculariștii (dacă putem să le zicem așa) dau citate din părintele națiunii turce. Volumele de citate din Atatürk sunt echivalentul unei scripturi kemaliste. Cei șase „stâlpi” ai kemalismului - republicanism, populism, naționalism, laicitate, reformism și etatism - au în continuare o vigoare incredibilă datorită figurii lui Mustafa Kemal, de care se legă.

Cu nevasta

Nici măcar secularismul kemalist nu e ce pare. Am mai scris despre faptul că în Turcia religia nu e separată de stat, ci îi este subordonată lui, precum în România comunistă. Iar la fel ca la noi, unde greco-catolicii au fost desființați, la fel și-n Turcia au fost interzise frățiile sufiste. Curat secularism!

Iar paralele cu comuniștii sunt multiple, de la mausoleu la citatele din Lenin și Mao precum și la imaginea eroului-fondator anti-imperialist. Fapt oarecum de înțeles având în vedere că Războiul de Independență al Turciei, în care Atatürk a învins forțele imperialiste britanice, franceze și grecești (mai mult grecești) a fost la câțiva ani după fondarea URSS-ului, deci în același climat ideologic internațional. Iar multipartidismul a venit în Turcia abia în 1947, 9 ani după moartea părintelui patriei.

De altfel laicitatea anatolia a fost mereu paradoxală. A trebuit apărată de popor și democrație prin puciuri militare, iar europenizarea Turciei înseamnă șubrezirea fundației kemaliste. De altfel, regimul islamiștilor lui Erdogan încă n-a apucat să întreacă abuzurile săvârșite de juntele kemaliste, nici pe departe. De meditat asupra acestui fapt. 

Merită secularismul apărat cu orice preț, chiar unul anti-democratic? Sau merită democrația lăsată liberă, chiar dacă asta înseamnă islamism?