Bеzbојnісul

Dacă România ar fi...

2012-01-26T12:36:00.002+02:00

Dacă România ar fi...

...Spania, provinciile istorice s-ar bucura de largă autonomie;

...Italia, tara ar fi împărțită pe provincii istorice, iar zonele bilingve, precum Secuimea sau Parțiumul (Crișana-Maramureș) ar avea autonomie sporită;

...Marea Britanie, Ținutul Secuiesc - sau Ardealul și restul provinciilor istorice - ar avea propriile echipe de fotbal (și hochei, probabil);

..Finlanda, limba maghiară ar fi studiată de toți elevii țării, 40% din români ar fi capabili să poarte o conversație în ungurește, și-n Secuime ar fi singura limbă oficială;

...SUA, n-ar exista limbă oficială înscrisă în Constituție, iar unele zone ar fi oficial bilingve;

Însă, dacă România ar fi...

...Grecia, statul n-ar recunoaște existența minorităților. Ungurii ar fi „români maghiarofoni” și tătarii „români musulmani”;

...Turcia, până recent, un parlamentar maghiar ar fi fost arestat dacă ar fi vorbit maghiară în parlament;

...Bulgaria, UDMR n-ar putea exista ca și partid maghiar, și ar trebui să se ascundă sub o denumire neutră dpdv etnic, gen „Partidul pentru Egalitate”;

...Franța, ar fi una din puținele țări europene care n-a ratificat Convenția-cadru pentru Protejarea Minorităților Naționale;

Asta ca să înțelegem că nu suntem, la capitolul minorități și autonomii, nici „cei mai permisivi din Europa” cum se vaită unii, dar nici bătuți în cap. Avem o politică de bun simț, dar în același timp e loc de mai bine. Însă cred că atitudinile s-au relaxat față de acum un deceniu (când țara era în paranoia plăcuțelor bilingv-separatiste), sau acum 2 decenii (când târgumureșenii se băteau interetnic și PRM și PUNR erau la guvernare, alături de Ilici), și se vor relaxa în continuare...

Hanul Krum și unificarea românilor

2012-01-21T21:16:00.000+02:00

Hanul Krum, mânca monarhi creștini pe pâine

Când vine vorba de unirea românilor - o temă centrală a mitului național românesc - cu toții am învățat la școală aceeași poveste cu Mihai Viteazul care, mânat de impulsuri naționaliste înainte de inventarea naționalismului, a unit teritoriile locuite de români.

Stema pan-românească
a lui Sigismund Báthory

Însă Mihai Viteazu a fost doar primul român care a unit țările române. Sau mai bine zis două țări române, și o țară ungurească unde majoritari, probabil, erau românii, deși pe ei nu-i băga nimeni în seamă, că erau ortodocși. Primul unificator al țărilor române a fost Sigismund Báthory, principe maghiar al Transilvaniei, care în 1595 și-a extins autoritatea și peste domnul valah ante-menționat cât și peste Țara Moldovenească, condus la vremea respectivă de semi-țiganul Ștefan Răzvan. Kürtös colac peste pupăză, unificarea lui a avut și recunoaștere internațională, spre deosebire de cea a lui Mihai Bravu, care valora cam cât valorează astăzi independența Transnistriei.

Însă cea dintâi unificare a teritoriilor locuite de români a avut loc pe vremea când Moldova și Țara Românească erau încă utopii SF, iar poporul român era încă în plin proces de slavizare (episod central în etnogeneza daco-romană, dar mai puțin glorioasă decât latinizarea, și deci, trecut cu vederea la istorie).

Bulgaria lui Krum,
...sau Dacia lui Burebista

Anul este 805, bulgarii încă nu sunt un popor slav, ci turcic, conducătorul lor încă nu e intitulat Țar, ci Han, pe numele său Krum, nu Ginghis, iar religia lor încă nu e prostia aia cu „întoarce celălalt obraz” ci mult mai virilul păgânism de tip „fă-ți pocal din capul dușmanilor”. Astfel, acest Krum, care printre altele l-a transformat pe împăratul bizantin Nicefor I în veselă, a fost și primul care unit tot ce ulterior avea să devină România Mare, sub sceptrul unui alt ne-român, de data asta germanul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Unificarea din secolul IX s-a realizat după ce susnumitul han a măturat pe jos cu rămășițele hanatului avar, un alt popor interesant, adepți ai deformărilor craniene și puțin cam ignorați de manualele de istorie, deși au venit din stepa nord-pontică, au cucerit Câmpia Panonică și au început să irite cu succes vecinii, după o schemă patentată de huni în secolul IV și aplicat cu succes și de maghiari în secolul X. Prin cucerirea „spațiului carpato-danubiano-pontic” și unificarea tuturor românilor, Bulgaria a ajuns să se învecineze în vest cu regatul Franc.

De altfel românii și bulgarii mai au episoade istorice comune, pe lângă Unificarea lui Krum și statutul de „cei mai proști din curtea UE”. Al II-lea Țarat Bulgar - și asta vi s-a spus, teoretic, la școală - este numit de istoricii români Țaratul Bulgaro-Vlah, dat fiind faptul că dinastia conducătoare era de viță românească deși unii zic că ar fi fost cumani la origini, ca și Basarab, întemeietorul Țării Românești. Și cu asta închei lecția de istorie-enervantă-pentru-naționaliști.

Sesizare la CNA

2012-01-19T23:40:00.001+02:00

Dacă tot suntem în sezonul (anti-)cenzură, am trimis și eu o sesizare la CNA, ca reacție la decizia lor cum că reclamele cu colinde de la Romtelecom - da, alea enervante cu familia Stratan - au lezat sensibilitățile religioșilor și că astfel trebuie trimise scrisori de atenționare posturilor TV. I-am atenționat că mă simt și eu jignit de rugăciunea „Tatăl Nostru” ce se difuzează zilnic la Radio România Actualități, de la 05:00 dimineața.

Formularul de sesizare îl găsiți la acest link. Dați-i bătaie!

PS. Și Lucian Vâlsan a sesizat CNA-ul.

Barcelona, București, Yamassoukro

2012-01-09T15:32:00.002+02:00

Sagrada Familia este o biserică din Barcelona, proiectată de celebrul arhitect catalan Antoni Gaudi. Construcția ei a început în 1882 și, dat fiind faptul că finanțarea este făcută integral din donații private, încă se lucrează la ea, cu speranța că va fi gata în 2026, cu ocazia centenarului nașterii proiectantului.

Clădirea este vizitată anual de mai mult de 2 milioane de turiști, fiind inclusă, alături de alte opere ale lui Gaudi, în Patrimoniul Mondial UNESCO deoarece toate acestea sunt „o excepțională contribuție creativă” și „un important amestec de valori asociate curentelor artistice și culturale ale vremii respective”, reprezentând Modernismul Catalan.

Catedrala Mântuirii Neamului, pe de altă parte, este un lăcaș de cult din București, început în 2011, și a cărei construcție avansează în ritm alert. Deși fețele bisericești au zis că banii necesarei construirii se vor strânge din donațiile enoriașilor, politicienii s-au înghesuit să doneze din pușculița statului laic. Ba mai mult, după cum recunoaște primarului Ploieștiului, un alt politician darnic cu bugetul, Patriarhia a trimis „o cerere de sprijin” instituției primăriei. Mai mult ca sigur că nu este un caz izolat.

În ceea ce privește latura estetică a viitoarei catedrale, după cum am mai menționat, arhitecții spun că: „va avea dimensiuni prea mari, şi o amplasare defectuoasă. Este lipsită de identitate arhitecturală. Îţi dai seama că e o biserică doar pentru că are cruci pe ea.” sau că „nu are legătură cu tradiţia autentică a arhitecturii ortodoxe româneşti şi nici cu cea contemporană” iar Alexandru Paleologu credea că "rezultatul ar fi „un kitsch catastrofic, fatal", „un ceauşism ecleziastic", „parazitic, imoral şi impertinent" şi „un monument al condamnării noastre estetice şi etice", comparabil simbolurilor comuniste precum Casa Scânteii şi Casa Poporului."

De altfel, cred că mai potrivit ar fi să comparăm „catedrala neamului” cu Bazilica Notre-Dame de la Paix din Yamassoukro, capitala Coastei de Fildeș. Este cea mai mai mare biserică din lume, potrivit Guinness World Records, fiind construită în doar 5 ani (1985-1989), pe un buget de 300 milioane de dolari. Dovada că apucăturile faraonice din România sunt la nivelul mentalităților de lumea a 3-a...

Vezi și: Hoție, trufie și minciună - Sf. Treime a BOR

Caligrafie nihilistă

2012-01-03T01:18:00.000+02:00

Recent mi-am reamintit de simpatia pe care o am pentru caligrafia arabă, și am descoperit diverse informații despre un stilul numit thuluth, acela vizibil și pe steagurile islamice, gen Arabia Saudită. Totuși, majoritatea exemplelor de caligrafie sunt cu tematică religioasă, deoarece arta scrisului frumos s-a dezvoltat la arabi ca să compenseze absența artei figurative religioase, descurajată de iconoclasmul musulman. Așa că am zis că un citat precum „Dumnezeu a murit, și noi l-am ucis - Friedrich Nietsche” ar arăta bine în acest mediu de reprezentare.

Pentru alte variante, click aici.

PS. Trăiască 2012, anul apocalipsei mayașe.

Bosonul naibii, zis și „a lui Higgs”

2011-12-27T21:14:00.000+02:00

Bosonul Higgs este adesea denumit „particula lui Dumnezeu” de către mass media mioritică, poreclă inspirată, potrivit Wiki, din titlul cărții lui Leon Lederman „Particula Dumnezeu: Dacă Universul e răspunsul, care este întrebarea?” (The God Particle: If the Universe Is the Answer, What Is the Question?). Cu toate că traducerea din engleză a fost făcută tendențios, interesant e că inițial Lederman a vrut să o denumească "the goddamn particle" adică „particula Dumnezeu să-l blesteme”, „particula Doamne fute-o” sau tradus mai liber „particula naibii”, însă editorul s-a împotrivit, din motive oarecum lesne de înțeles.

Termenul ce face trimiteri spre teologie a contribuit la popularizarea fizicii particulelor, în general, și experimentului de la CERN, în particular, căci unii văd în această descoperire științifică o validare a propriei teologii. Totuși, mulți oameni de știință (și nu numai) dezaprobă utilizarea acestei porecle, deoarece exagerează importanța particulei. Chiar dacă s-ar dovedi experimental că există - ceea ce aproape c-a avut loc -, rămân suficiente probleme de rezolvat în domeniul fizicii particulelor.

Sincer, un nume mult mai potrivit ar fi „particula lui Higgs”, dar nu multă lume o auzit de „Hix ăsta”, spre deosebire de Doamne-doamne, de care a auzit tot poporul. Încă aștept cu interes postularea „particulei lui Zamolxe”. Până atunci corespondentul științific al publicației britanice The Guardian a desemnat, în urma unui concurs, un alt pseudonim pentru bosonul Higgs: „bosonul sticlă de șampanie”. Pe lângă faptul că nu este un nume ce frizează grandomania, noua poreclă a fost considerată mai bună deoarece potențialul Higgs are forma similară fundului respectivei sticle de șampanie și așa este ilustrată de regulă în prezentările de fizică.

Idei de steaguri comuniste

2011-12-21T21:19:00.001+02:00

În fiecare lună, pe sub-reddit-ul /r/vexillology, dedicat pasionaților de steaguri, are loc un concurs de design. Luna aceasta, tema a fost crearea unor steaguri cu tentă sovietică pentru entități politice actuale (gen Rep. Pop. Sanmarino sau Rep. Sov. Soc. Tuvalu). Și ce poate fi mai departe, în viziunea multora, de o „democrație populară” decât o teocrație? Contrastul merita explorat, așa că două din creațiile mele au abordat această cale conceptuală:

Republica Populară Arabă (fosta Arabie Saudită)

Șahada (jurământul islamic de credință) a fost înlocuit, în același stil caligrafic, cu motto-ul comunist „Proletari din toate țările, uniți-vă!” situat pe un fundal schimbat din verde islamic în roșu, în ton cu noua ideologie socialistă. Sabia a fost păstrată ca simbol al jihadului de clasă.

Vezi și versiunea veche.

Comuna din Vatican

Oraș-stat aflat sub conducerea unei grupări clericale creștin-comuniste. Steagul rămâne în linii mari identică, cu mențiunea că tiara papală și cheile sfântului Petru sunt înlocuite cu o nouă stemă, constând dintr-un AK-47, o cruce, o biblie deschisă și o stea cu 5 colțuri, acestea simbolizând lupta fizică, spirituală și socială împotriva injustițiilor, sărăciei și păcatului. Textul de dedesubt face trimitere la 2 versete biblice din Faptele Apostolilor: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” Fapte 2:44-45

Aștept părerile voastre, precum și idei de steaguri. Dacă-s interesante, s-ar putea să le desenez.

Havel și discursul anti-comunist

2011-12-18T18:43:00.000+02:00

„Cel mai rău lucru este faptul că trăim într-un mediu moral contaminat. Am devenit bolnavi din punct de vedere moral, pentru că ne-am obișnuit să spunem altceva decât ceea ce gândim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alții, să ne pese doar de noi. Idei precum dragostea, prietenia, compasiunea, umilitatea sau iertarea și-au pierdut adâncimea și complexitatea, și pentru mulți dintre noi ele au reprezentat doar particularități psihologice, ori s-au asemănat unor obiceiuri din timpuri străvechi, puțin ridicole în era calculatoarelor și a navelor spațiale. [...]

Când vorbesc de atmosferă contaminată moral, nu vorbesc doar despre [membri de partid]. Vorbesc despre noi toți. Am devenit cu toții obișnuiți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil și deci am facilitat perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, suntem cu toții - evident, în varii măsuri - responsabili pentru funcționarea mașinăriei totalitare. Nici unul dintre noi nu-i este doar victimă. Suntem cu toții și co-creatorii săi.

De ce spun asta? Ar fi foarte greșit să înțelegem moștenirea ultimilor patruzeci de ani ca fiind ceva străin, lăsată nouă de către niște veri îndepărtați. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moștenire ca oun păcat pe care l-am comis noi înșine. Dacă o recunoaștem ca atare, vom înțelege că este datoria noastră, a tuturor, și doar a noastră, să facem ceva în privința aceasta. Nu putem să dăm vina pentru toate pe foștii stăpâni, nu numai pentru că este neadevărat, dar și pentru că ar eroda simțul datoriei noastre din acest moment: și anume, obligația de a acționa în mod independent, liber, rațional și rapid. Să nu ne păcălim: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot obține prea multe de unul singur. Și ar fi greșit să ne așteptăm ca o soluție generală să vină doar de la ei. Libertatea și democrația înseamnă participare și deci responsabilitatea din partea noastră, a tuturor.”

Fragment din Discursul Președintelui Vaclav Havel
către Națiune cu ocazia Anului Nou, 1990

Ce atitudine diferită de anti-comunismul românesc, care deja practică un discurs prin care responsabilii pentru ciuma roșie sunt „alții”, o atitudine dăunatoare, generalizată și azi, cu vechime pe aceste meleaguri.

„Una din elementele radicale [ale anti-comunismului contemporan] este tentativa de distanțare și alienare a trecutului drept coșmar, un film horor al cărui scenariu a fost cumva impus asupra societății românești. În ultima sa carte, Stelian Tănase [...] încearcă să convingă cititorul că că traiul în ilegalitate a avut așa un efect de durată supra membrilor elitei comuniste încât aceștia au continuat să acționeze de-a lungul carierei lor politice ca și cum ar fi încă prin beciuri. [...]

Și ce ne spune aceasta acum? Cum că regimul comunist a fost dezlănțuit asupra unei societăți inocente de către tot felul de monștri, „creaturi ale întunericului”, „hibrizi umani” ce n-au devenit niciodată membri ai societății românești. Nu este greu să observăm, cum în acest context, o denunțare a comunismului devine foarte ușoară, și chiar necesară. La urma urmei „noi”, oamenii normali, societatea, n-am avut nimic de-a face cu asta. A fost vina „lor”, a străinilor, a hibrizilor umani, ei au adus acest blestem peste noi.”

„Past for the Eyes”, cap. „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”

Ca o notă suplimentară, dacă aveți posibilitatea să vedeți documentarul „Cetățeanul Havel” s-o faceți neapărat, căci lumea a devenit mult mai săracă prin moartea lui Vaclav Havel.

Foto: ČTK and Peter Žákovič, SME, via Local.eu.sk

Contra-editorial: Vrăjitori infractori

2011-12-13T15:42:00.001+02:00

Privind credincioșii din această țară și auzind motivele pentru care aceștia se adresează preoților rămâi mut de uimire. Îți vine să râzi de naivitatea victimelor și apoi să plângi de mila celor care cred gogomăniile popilor.

„Păstorii” aparțin unei categorii aparte care sfidează societatea de ani de zile, după ce s-au îmbogățit din prostia și naivitatea victimelor. Pozează în deținători ai tainelor spirituale dar sunt, de fapt, niște infractori de drept comun care au beneficiat de o toleranță suspectă a autorităților.

Ziarele sunt îmbâcsite cu articole prin care astfel de persoane sunt privite cu toleranță, ba chiar respect. Cei mai cunoscuți ierarhi au fost mediatizați intens, pe toate canalele posibile. Mai demult domnii în sutană au reușit chiar să preseze politicienii să modifice noua lege a învățământului.

Este stupefiant să constați că, în anul 2011, mai există multe persoane care se lasă convinse că rugăciunile și acatistele pot rezolva orice problemă și cad în plasa acestor escroci. Câtă minte trebuie să ai, sau mai degrabă să nu ai, ca să ajungi să crezi teatrul ieftin pe care îl joacă astfel de personaje?

Dincolo de gradul de educație precar al celor care au căzut pradă acestui tip de escrocherie, trebuie atrasă atenția asupra unui aspect extrem de grav. Opulența afișată ostentantiv de cei mai celebri „înalți ierarhi" este publică de ani de zile și sfidează o țară întreagă. I-am văzut în toate ipostazele: în transmisii live din biserici uriașe, cocoțați în mașini de lux, acoperiți cu mormane de bijuterii din aur.

De ani de zile, o țară întreagă este bombardată cu exemple ale belșugului în care se lăfăie această „breaslă", fără ca Fiscul, Poliția Economică sau Parchetul să miște măcar degetul mic. Este dubios faptul că inspectorii fiscali din localitățile de domiciliu ale vrăjitorilor dorm liniștiți noaptea știind că au în zona de competență niște "persone fizice" care se laudă cu venituri babane și nu plătesc taxele aferente. Oare ce îi orbește pe funcționarii de la Finanțe?

Este la fel de bizar faptul că există într-un loc oarecare o activitate intensă generatoare de venituri, care poate funcționa ani de zile fără a fi taxată, deși "organizatorii" se laudă cu afacerile lor la televizor. Încercați mâine să deschideți un amărât de salon de coafură și să nu plătiți taxe. În cât timp credeți că aveți la ușă Primăria, Garda Financiară, Poliția Economică și Inspecția Muncii? În cazul preoților vorbim chiar de niște "lăcașe" în care clientela este pieptănată cu grijă de mii de lei, prin înșelăciune, dar ei sunt scutiți de taxe.

Cum de nu sunt toată ziua funcționarii acestor instituții în curțile palatelor episcopale în care se practică vrăjitoria ca activitate ilegală generatoare de cifră de afaceri? Cum de nu stau acolo, zilnic, polițiștii de la "Economic" și procurorii? Poate sunt, dar în altă ipostază decât cea normală. Se poate explica altfel prosperitatea escrocilor?

Dincolo de toate prostiile și aberațiile pe care le îndrugă practicanții cultelor, activitatea lor are o perspectivă penală foarte clară și bine definită de lege. Vorbim de persoane care comit un cumul de infracțiuni. Își înșeală cu tupeu clienții naivi. Încasează sume de bani în schimbul unor servicii prestate complet ilegal. Fac afaceri în afara legii. Au venituri care nu sunt declarate și se sustrag plății impozitelor. Toate aceste fapte sunt la vedere și chiar intens mediatizate.

În contextul actual, când statul caută înnebunit surse de venit și vânează evazioniștii, este revoltător să existe o întreagă categorie scutită de taxe. Procurorii care se ocupă de înșelăciuni și infracțiuni economice ar trebui să cerceteze și să trimită în judecată toți indivizii care practică acest tip de escrocherie. Mai mult chiar, bunurile obținute ilegal ar trebui puse sub sechestru, la fel cum procedează DNA cu proprietățile celor cercetați pentru mită.

Postarea de mai sus este o adaptare a editorialului „Vrăjitoare Infractoare” din Adevărul, semnat de Mălin Bot, ce tratează subiectul vrăjitoarelor-țigănci. Vă recomand și textul lui Alex Mihăileanu „Vrăjitoarele au dreptate: de ce să plătească impozite? Biserica plăteşte?”

Moaștele lui Moș Nicolae la Oradea

2011-12-06T02:45:00.001+02:00

Văd că greco-catolicii preiau de zor strategii de marketing ortodoxe. Azi am aflat că de Moș Nicolae, zis și Moș Miculaș, moaștele sfântului se află expuse la o biserică din Oradea. Așa că a fost musai:

Mumia din Mira Lichiei, frate cu cea din Giulești

Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”

2011-12-01T13:15:00.001+02:00

Te slăvim, Românie, pământ părintesc

Mândrele plaiuri sub cerul paşnic rodesc

E zdrobit al marxismului jug blestemat

Nu zadarnic, în gulag, martiri au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,

Pe gânduri stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Îmblânzit fi-va veşnic al nostru popor

Sub clerul pravoslavnic, mântuitor

Creștinismul ni-e far şi tărie si vânt

Noi urmăm cu credinţă Sinodul preasfânt,

Făurim Paradisul pe-al ţării pământ.

Puternică, liberă,

Pe mase stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Noi biserici clădim, banul popii sporim

Vrem în pace cu orice păgân să trăim

Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag

Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag

Înălţa-vom spre glorie al Domnului steag

Puternică, liberă,

Pe țară stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Te iubim, Ortodoxie, crez strămoșesc

Smintitele hoarde clerul hulpav slăvesc

Nu zadarnic, străbunii martiri au luptat

Astăzi noi sărutăm osul lor cel zvântat.

Te ador, Românie, tu circ blestemat!

Înjosită, supusă,

Pe lume, nebună

Trăiască Republica

Ortodoxă Română

Și totuși Țuțea avea dreptate

2011-11-26T13:31:00.001+02:00

Aproape. Motto-ul „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” ar putea fi un citat de bun simț cu un minim efort de îndreptare.

În primul rând trecem peste cuvintele „Fără Dumnezeu”, incipitul care formulează intenția din spatele citatului. Apel la consecințele necredinței, după cum am mai spus, nu validează poziția credinciosului. Trecem mai departe.

Urmează segmentul „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor”, ce corespunde, în esență, cu realitatea: omul este un membru al regnului animal, este capabil de rațiune (deși n-aș spune că e rațional) și limbajul articulat este una din trăsăturile caracteristice al sale.

Și ajungem la partea cu impact maxim: „care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, pedeapsa țuțeană pentru necredință, blestemul ateului fără repere. Și totuși, fie că ne place sau nu, se poate spune că omul „vine de nicăieri”. Căutând originea lui, mergem din aproape-n aproape, generație cu generați până ne pierdem în negura evenimentului abiogenetic. Omul n-are o origine nobilă, edenică, nu putem spune că vine de undeva, la fel cum nu putem spune că istoria sa ar avea vreo direcție sau finalitate, deși mulți profeți au căutat sfârșitul istoriei. Într-adevăr, omul „merge spre nicăieri”, și asta e.

Așa că indiferent cu câtă ardoare dorim să dăm un sens măreț omului, credința în falsități nu ne va schimba condiția. Ca să-l parafrazez pe moș, „Cu sau fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

Dragoste de patrie cu de-a sila

2011-11-19T13:30:00.001+02:00

http://i.imgur.com/Sw5yz.png

Distrugerea drapelului, a imnului, a stemei sau a altui simbol national ar putea fi pedepsita cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, potrivit unei propuneri legislative inregistrate la Senat. Ce parere ai despre introducerea acestor sanctiuni?

Detalii pe avocatnet.ro.

Jared Diamond despre religie și stat

2011-11-16T22:07:00.001+02:00

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

2011-11-08T20:14:00.001+02:00

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații.

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară.

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă.

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe, căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

Mitizarea în imagini

2011-11-05T17:41:00.001+02:00

Niște imagini inspirate de articolul despre mitizare post-mortem, în care vorbeam despre personaje reale ce devin personaje mitice, adesea cu puteri fantastice, cum a fost, de exemplu, cazul unui predicator evreu, obișnuit pentru secolul I, transformat ulterior într-un (semi)zeu cu puterni nebănuite.

http://i.imgur.com/GFg8a.png

http://i.imgur.com/UY0c2.png

http://i.imgur.com/Xo2AE.png

http://i.imgur.com/RWxEX.png

Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

2011-11-02T13:11:00.000+02:00

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)

Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...

Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA

Creștinismul, păcatul nostru originar

2011-10-31T17:34:00.000+02:00

Felul în care vedem „căderea Antichității” și instalarea Evului Mediu Întunecat, în special de la Iluminism încoace, aduce mult cu narațiunea căderii în păcat din Creștinism.

În primul rând avem de-a face cu o dihotomie maniheistă de tip bine versus rău - Epoca Întunecată versus Epoca Luminilor - moștenită din perioada iluministă, și perpetuată simplist până-n prezent. În această istorie, antichitatea greco-romană este un soi de paradis pierdut, iar botezarea europenilor la Creștinism a fost mușcătura din măr, ce a dus la căderea Occidentului (și oarecum implicit, a Umanității). Doar recuperarea cunoștinețelor clasice aveau să ne scoată din purgatoriul medieval și să ne pună înapoi pe drumul spre progres.

Există anumite particularități interesante în această viziune. De exemplu, problema principală nu este religia neapărat, ci religia creștină și aspectele ei totalitare. Politeismul roman, văzut ca o credință benignă, inclusivă (cu toate că împăratul-zeu arunca creștini la lei din hobby) nu este nici pe departe atâta de caustic precum obscuriantismul abrahamic.

De asemenea, se ignoră faptul că jumate din Imperiu Roman n-a căzut, ci a mai dus-o, cu suișuri și coborâșuri, aproape un mileniu. Sau faptul că dispariția apusul (nespectaculoasă, de altfel) are la bază o sumă de factori ce se întind (cel puțin) până la secolul I îen. Sistemul de succesiune al imperiului, o formă de dictatură cvasi-ereditară ce încerca să pretindă că nu este o monarhie, a stat la baza crizei din secolul al III-lea, ca să nu mai vorbim de hoardele barbare, ce au găsit o Romă anemică și bună de muls. La fel și Creștinismul a găsit un teren fertil: o societate în criză continuă, dominată de frică și nesiguranță. (Vezi Toynbee, Burke sau Tainter)

Cu toate acestea, narațiunea adoptată de foarte mulți se prezintă nu sub forma unui destin inevitabil, al determinismului cu un strop de haos, ci al unei mărețe și dezastruoase alegeri. Mi se pare mult mai corect să gândeștiști Evul Mediu ca o consecință a Antichității, aproape determinist, inevitabil. Și totuși la mulți, cheia interpretativă este liberul arbitru, iar Europa a ales greșit, încătușându-se cu mistică creștină. O critică a creștinismului în metafore creștine? Păcatul a fost creștinismul, iar noi trebuie să ne curățăm de acest rău. Greșesc?

Mic ghid de dezbateri ateiste

2011-10-29T00:21:00.001+03:00

Deși în privința (in)existenței zeilor, zmeilor și îngerilor ai ajuns la un acord cu alți atei, s-ar putea ca în decursul conversațiilor să întâmpini diverse opinii nu tocmai în concordanță cu ale tale. Deși ți-ai șlefuit rațiunea astfel încât poți tranșa orice problemă, vei observa uneori că partenerul de dialog e cam tare de cap și nu renunță suficient de repede la ideile sale, evident eronate. Având în vedere că vorbiți totuși aceeași limbă, și nu e creștineza, iată un decalog de sfaturi pentru a-ți aduce interlocutorii pe calea rațiunii:

1. Primul pas: urmărește cu atenție argumentul advers. Acolo trebuie să fie cel puțin o eroare logică. Găsește-o și dă-i în cap cu ea

2. Încearcă să-l compari cu un cre(ș)tin. Nici un om rațional nu vrea să se comporte ca unu din'ăla

3. Eticheta „irațional” se poate folosi la discreție. Nu există nimic bun în iraționalitate, iar tu oricum ai rațiunea de partea ta

4. Fă-l să înțeleagă că orice idee care nu-ți place ție e religie. De aia nu-ți place. Nu contează cât de subțire e analogia, oricum ar trebui să fie clar și fără analogie

5. Dacă vorbiți în cifre, acuzația de numerologie merge la fix. Evident studiile celuilalt sunt prost făcute, nu trebuie decât să sapi suficient

6. Dacă nu vrea să asculte, deși majoritatea oamenilor de știință îți susțin părerea acuză-l de atitudine creaționistă.

7. Dacă însă ești în minoritate, adu-i aminte că majoritatea e irelevantă. Adevărul contează, și ar trebui să fie evident. Utilizarea adejctivului de „alarmist AGW” e posibilă în funcție de părerea personală legată de subiect

8. În funcție de opțiunile tale politice, poți să-l acuzi că ar fi adeptul religiei „stângiste, eco-vegetariano-comuniste” sau al cele „dreptiste, fundamentalist'creștin-liber'piețiste”. Evident, se poate jongla cu termenii

9. Aroganța și miștocăreala subliminală sunt calea cea dreaptă spre o conversație scurtă. Unii trebuie să înțeleagă repede că-s ridicoli dacă nu văd Adevărul

10. Eticheta de „troll” este mereu utilă pentru a scăpa de un interlocutor prea enervant și exotic.

Lista rămâne deschisă și sper că aceste reguli să fie utile spre a demonta argumentele oricărui ateu ce suferă de pusee de iraționalitate. Nu uita că omul e animal irațional, iar interlocutorii tăi sunt doar niște oameni, chiar dacă mai raționali decât creștilienii sau alți spălați pe creier. Nu uitați să fiți sceptici, în special când sunteți contraziși!

Valențele religioase ale politicii

2011-10-24T17:20:00.000+03:00

11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)

Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare.

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”

- pag. 203-204

Altruismul și ortodoxia

2011-10-21T12:30:00.000+03:00

(sursă)

Tema săptămânii trecute în Dilema Veche a fost aproapele și altruismul, și articolele au inclus multe voci ale societății civile. Am fost surprins, oarecum, să găsesc mult referiri la biserică, atât în stil laudativ, de tip „altruismul e creștin” cât mai ales în chip critic. Iată ce a fost de interes:

În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. (sursă)

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi.

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu.

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. (sursă)

Un ONG se plînge că: în munca noastră de zi cu zi, auzim cetăţeni care ne spun că ei nu pot, autorităţi care ne ignoră cererile, politicieni care ne mint şi preoţi ortodocşi în cartierele unde lucrăm predicînd că „e de datoria noastră să întoarcem şi celălalt obraz, că Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va extirpa răul din rădăcină la momentul potrivit, iar pînă atunci noi trebuie să căutăm mîntuirea“. Cu toate acestea, CeRe doreşte ca românii să devină cetăţeni înainte de mîntuire, iar autorităţile să lucreze efectiv cu aceştia – fie ei organizaţi sau nu – pentru politici şi decizii publice în interesul tuturor.

O altă voce din societatea civilă povestește două întâmplări cu Biserica:

Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală.

Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.

Un întreg articol (ce merită citit) este dedicat unui alt preot, care povestește cum a ridicat o biserică, ce activități sociale are și recunoaște că există o diferență semnificativă între BOR și cultele creștine apusene în ceea ce privește filantropia:

Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit.

Fiind în aceeași temă, recomand și articolul „Ortodoxia se hrănește din neputință”, dar și postarea recentă a Profului de Religie, „Biserica Ortodoxă Română - portret”.

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului

2011-10-18T19:45:00.000+03:00

Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)

În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)

One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

Comunismul citit în cheie religioasă - Cazul Mihail Neamţu

2011-10-17T18:48:00.000+03:00

Fotografia #A204, Fototeca online a comunismului românesc, (17.10.2011)
(ANIC, Fond ISISP, Cota 156/1966)

Simptomatic pentru secolul XXI, care „ori e religios, ori nu mai este” pare să fie descifrarea comunismului dintr-o perspectivă teologică. În această primă parte, cazul Mihail Neamțu, un teolog la curtea instituției ce se ocupă de investigarea comunismului:

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă.[...] Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca săi dentificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.[...]

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului; Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.[...]

Text semnat de Andrei Muraru,
preluat din Observator Cultural, via CriticAtac

Patapievici și Onfray în oglindă

2011-10-14T13:30:00.000+03:00

„Sînteți unul dintre filozofii europeni cu cele mai bune vînzari în ultimii ani. Cum explicați acest succes? De ce credeți că sînt cititorii atît de interesați de cartile dvs.?

Sînt greu de explicat lucrurile acestea. Să zicem că scriu într-o limbă simplă, clară, recurg la o franceză care refuză neologismele și obscuritatea, nu mă îngrijoreaza problemele pur conceptuale, nu scriu filozofie pentru filozofii de meserie, ci, ca toți filozofii Antichitatii grecești și romane, scriu pentru persoana care este interesată de filozofie în afara universității și în perspectiva autoconstruirii. Mă preocupă probleme existențiale: viața, suferința, moartea, iubirea, plăcerea, politica, bioetica, arta…

Sînt, deci, concret, practic, clar, util – poate că aici trebuie văzut un răspuns la întrebarea dvs.”

Michel Onfray, interviu din Dilemateca (aug. 2011)

„Iremedial vorbind, târcopitudinea celest-concupiscentială functioneaza anizotropomorfic, Iisus Christos.”

„Condiţia omului de după Cădere mai poate străluci divin doar în semitonurile litotei.”

„Această poltronerie face un frumos pandant filistinei laşităţi de care a dat dovadă Marx faţă de fiul său nelegitim, pe care a refuzat toată viaţa să-l vadă şi pe care nu l-a ajutat cu nimic.”

„Am descoperit, scriind-o, că rana este o valoare feminină şi că a răni pe cineva înseamnă, simbolic, a-i deschide un uter. Mormintul este un uter, mortul il fecundează.”

„Confortul în care te instalează gîndul că descinzi din primate este deliterios.”

„Aş dori să dezvolt, în acest articol, cîteva din consecinţele care decurg din ideea că romanitatea ar fi ceva substanţial, o esenţă cu haecceitate proprie, un fel de (altfel spus) sentiment paraguaian al fiinţei.”

H.-R. Patapievici, citate diverse,
via pagina „Ce-a vrut Patapievici sa zica ?”

Inițial, am dorit ca postarea de față să cuprindă doar citatele de mai sus, să ilustrez diferențele dintre doi filosofi contemporani din perspectiva modului în care se raportează la limbă. Evident, nu se dorea o analiză în detaliu, ci doar o mică juxtapoziție între cineva care consideră că ideile filosofice pot și trebuie să fie popularizate, și cineva care, aș zice eu, se străduie să se se ascundă după cuvinte, într-un fel de „slavonă filosoficească” destinată mai degrabă unei caste de inițiați. Din păcate, în urma unui articol apărut în presă recent, în care Patapievici deplânge (din nou) decreștinarea Europei, am avut revelația unei alte situații contrastante între franțuz și valah. Citez:

„Crestinatatea (care a facut Europa) si soarta civilizatiei noastre (cu drepturile omului, cu democratia liberala) vor avea aceeasi soarta. De aceea, soarta crestinismului in epoca noastra ma ingrijoreaza la fel de mult ca si soarta civilizatiei noastre, a valorilor in care credem. [...] Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc "denial", sau "ura de sine". Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!”

Horia-Roman Patapievici, conferința "Intrebari esentiale. Putem vorbi impreuna despre D-zeu?"

„Ati scris mult despre necesitatea unui materialism radical si a unui ateism militant. Nu este religia deja învinsa în lumea contemporana? Mai trebuie înca luptat împotriva ei?

Religia functioneaza pe doua niveluri: un prim nivel se refera la practica religioasa, credinta în dogme, frecventarea bisericilor, supunerea fata de învataturile Vaticanului. De fapt, aceasta religie pare decrepita, cel putin în Europa.

Dar exista un al doilea nivel, cel al impregnarii intelectuale: necredinciosi, rau-credinciosi, agnostici, anticlericali, atei au fost, de fapt, educati în spiritul religiilor monoteiste. Îmi lipseste spatiul ca sa arat aici cît de mult sînt impregnate de spiritul iudeo-crestin etica, politica, estetica si alte domenii.

Un singur exemplu: gîndirea juridica. Pretorii nostri europeni fac o dreptate care presupune, dupa cum ne învata crestinismul, si în special Geneza cu genealogia raului, ca sîntem liberi, capabili sa facem binele si raul în mod voluntar. Sîntem, deci, responsabili, deci vinovati, deci în masura sa fim pedepsiti. Daca aparati ideea ca nu sîntem liberi, idee anticrestina, ci determinati de inconstient, societate, mediu, familie, atunci lantul se rupe: responsabilitatea, vina, pedeapsa nu mai sînt valabile. Iata de ce înca mai trebuie sa descrestinam.[...]”

Michel Onfray, idem

Și ca să închei într-o notă filosofică și echidistantă, un video - via Lex, care a scris și el despre Patapievici - ce tratează moștenirea gândirii creștine în occidentul „post-creștin”. Enjoy:

Apelul la consecințe - câteva note

2011-10-12T20:46:00.000+03:00

Apelul la consecințe este un mod foarte parșiv de a câștiga o argumentație. În principiu, mizându-se pe filtrul de costuri/beneficii a gândirii umane, se încearcă subminarea unei poziții prin consecințele (reale sau imaginare) pe care acea poziție s-ar putea să-l aibă.

De obicei, întâlnim acest argument în două instanțe, oarecum interconecate:

În primul rând este vorba de anti-evoluționiști, care, speriați de ideile de selecție naturală și „supraviețuire a celui mai adaptat” cred că acestea vor atrage după sine o civilizație bazată pe eugenie și lagăre, după modelul totalitarismelor secolului XX. Am tratat deja această idee într-un articol mai vechi.

În al doilea rând, e vorba de situația mai generală a teiștilor, care văd într-o lume golită de divinitate - și deci de un standard obiectiv de moralitate - un haos generalizat al anarhiei și „relativismului moral”. Ei cred că astfel omul devine dintr-un nimeni important (centrul creației) de sub bocancul divin, un „nimeni pur și simplu”, pierdut pe un bolovan stelar, care e gata să-și omoare vecinul, un nimeni și el.

Primul argument se întâlnește de obicei la cultele creștine înclinate spre creaționism, precum neo-protestanții, sau într-o formă mai vulgară, la ortodocși. Pe de altă parte, al doilea apel la consecințe îl veți întâlni de fiecare dată când vreun înalt ierarh catolic sau ortodox (și aici ma gândesc mai ales la papă) începe să deplângă lipsa credinței și creșterea „nihilismului” care, chipurile ar arunca umanitatea înt-o „criză socială și spirituală”.

N-ar trebui să spun că și în cazul în care acceptarea „darwinismului” ar duce la o societate-abator, sau dacă ateizarea planetei ar transforma lumea în distopie orwelliană, aceste două idei ar rămâne la fel de valabile. O idee rămâne adevărată indiferent de consecințele sale.

Și ca final, aș dori să menționez, cu titlul onorific de „scârbe umane”, o categorie aparte de apelanți la această eroare logică. Sub logica lui „adevăru-i bun, dar nu și pt căței”, există o seamă de necredincioși, de obicei adulți, care consideră, arogant, că divinități și „prostii de-astea” nu există, dar totuși fac apologia religiei ca instrument de control al maselor. Din observațiile mele, tot ei dau dovadă de mediocritate, și se încadrează bine mersi în categoria „vulgului ce necesită control”, cu toate că își arogă, elitist, condiția de iluminați.

Inspirat de Tudor Khmerilă

2011-10-08T00:15:00.000+03:00

O mitologie mecanică

2011-09-23T18:05:00.000+03:00

Așa-numitul „Cult al Rațiunii” (stampă)

"Noua imagme a Universului, modelată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epocaa raţionalismului triumfător, ne va ajuta să înţelegem mai bine mecanismele Raţiunii şi raporturile sale ambigue cu structurile imaginarului. [...]

Noul sistem filozofic şi ştiinţific se prezenta ca o inversare completă a imaginarului tradiţional. Forţele materiale înlocuiau forţele spiritului. Legile Universului luau locul lui Dumnezeu. Omul a fost şi el redus la un soi de maşină sau la o rotită a marii maşinării universale. Misterul, supranaturalul, sacrul au fost evacuate din natură. Totul trebuia să se explice prin fizică sau mecanică, mişcarea corpurilor celeste, ca şi comportamentul omenesc. D'Holbach rezuma această idee printr-o frază memorabilă în lucrarea sa Sistemul naturii (1770): „Natura acţionează după legi simple, uniforme, neschimbătoare.., Toate greşelile oamenilor sunt greşeli faţă de fizică.”

O adevărată revoluţie în gândire, istoricul are tot dreptul (fără a ignora insă precedentele antice şi moderne ale materialismului şi raţionalismului Luminilor) să constate o ruptură intre imaginea mitică a lumii şi imaginea raţionalistă şi ştiinţifica. Și teologul de asemenea; nu i se putea pretinde să facă concesii unei filozofii care-şi propunea să-1 înlocuiască pe Dumnezeu cu fizica.[...] A-l înlocui pe Dumnezeu prin fizică: propoziţia exprimă o răsturnare ideologică, dar ea exprimă şi o anumita continuitate a vechilor structuri şi a funcţiei acestora. Funcţia lui Dumnezeu, aceea de a asigura funcţionarea fără greşeală a maşinii universale, nu este abolită, nu există decât o schimbare a factorului responsabil. Omul nu mai păcătuieşte in faţa lui Dumnezeu, ci, pentru a relua cuvintele lui d'Holbach, in faţa fizicii. El nu mai riscă să fie pedepsit de divinitate, ci de legile ştiinţifice, care s-ar întoarce împotriva sa.

Acest proiect global a fost definit de Ernst Mach (1838-1916) prin expresia foarte sugestivă de „mitologie mecanică". Scopul lui era „explicarea fizico-mecanica a întregii naturi". O dată stabilite toate legile care acţionau în Univers, evoluţia viitoare devenea, la rândul ei, cognoscibilă. Laplace îşi imagina deja „un geniu care ar putea descrie starea universului într-un moment oarecare din viitor”. Nimic nu se producea la întâmplare; omul putea accede la cunoaşterea absolută.

Aceasta se referea şi la istorie. Legile istoriei luau locul destinului, dar rigoarea lor nu ceda cu nimic forţei oarbe a acestuia din urmă. Cele două concepte erau interşanjabile. Voltaire utiliza cuvântul destin într-un mod care se voia ştiinţific; „Ar fi curios ca o parte a acestei lumi să fie rânduită şi ca cealaltă să nu fie deloc, ca o parte din ceea ce se întâmplă să fi trebuit să se întâmple şi ca o altă parte din ceea ce se întâmplă să nu fi trebuit să se întâmple. Când ne uităm de aproape, vedem că doctrina contrară celei a destinului este absurdă.”

Dacă totul era „rânduit", viitorul omului devenea la fel de transparent ca acela al Universului. Condorcet s-a ocupat de aceasta în Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman, scrisă în 1793 şi publicată în 1795. Pentru prima oară, o lucrare istorică evoca nu doar trecutul, ci şi viitorul speciei umane, situat sub semnul perfecţionării biologice şi spirituale. Totul ar fi perfect (sau aproape) într-o lume înfloritoare. Acţionând principiul contrariilor, ne găsim în faţa unei religii inversate. Sub forme noi, vechile arhetipuri subzistau. După modelul religiilor, noul sistem îşi propunea să asigure unitatea şi coerenţa lumii, integrarea omului în Univers, mântuirea sa prin înălţare spirituală şi cunoaştere şi, de asemenea, descifrarea viitorului, oracolul şi profeţia devenind ştiinţifice, adaptate exigenţelor unei elite sceptice şi raţionaliste.

Inscriptie pe biserica Ivry-la-Bataille - „Templul Rațiunii și Filosofiei”

Sacrul se „reconvertise", dovedind că omul poate transfigura orice în religie. Timpul religiilor ştiinţifice se apropia. Revoluţia franceză a inventat cultul Raţiunii. Părintele al mecanicii universale, Isaac Newton, a fost „sanctificat” de Saint-Simon în 1803. în Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporani, acesta propovăduia într-adevăr o religie, care era religia lui Newton. Dacă cineva i-ar fi putut face concurenţă lui Dumnezeu, acesta era savantul care descoperise formula matematică a armoniei cosmice. Providența se manifesta prin faimoasa lege a atracţiei universale.

Urmărind aceeaşi metodă, vom găsi uşor rădăcinile arhetipale ale tuturor inovaţiilor Epocii Luminilor, care n-au făcut până la urmă decât să materializeze şi să laicizeze vechile figuri ale imaginarului. În locul Apocalipsului religios au fost luate în consideraţie cataclismele cosmice şi geologice. Vârsta de aur a mitologiei şi Edenul biblic au cunoscut un avatar care a beneficiat de aprecierea filozofilor şi a opiniei publice: paradisul secularizat al bunului sălbatic. Bunul sălbatic s-a instalat la fel de bine în insulele îndepărtate ale Polineziei, cât şi în primele epoci ale istoriei umane, ilustrând o societate egalitară şi fericită, coruptă, din nefericire, de mersul istoriei. In versiunea secularizată, păcatul originar semnifica abandonul stării naturale şi inventarea proprietăţii. Este esenţa faimosului Discurs asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, publicat de Jean-Jacques Rousseau în 1755. Paradisul pierdut beneficia astfel de o reelaborare filozofică.

Milenarismul religios, pe de altă parte, începea sa se convertească în ideologie ştiinţifică a „viitorului radios" (ca la Condorcet), sinteză între excelenţa socială şi morală a epocilor primitive şi noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice. Se întrezăresc deja semnele premergătoare ale comunismului modern.[...]

Vârsta Raţiunii este şi vârsta Utopiei, adevărata sa vârstă de aur. Intr-o perioadă de câteva zeci de ani au fost create mai multe fantezii utopice decât în toată istoria precedentă a genului. Această apropiere Raţiune-Utopie n-are nimic fortuit, ea este deosebit de semnificativă... şi destul de neliniştitoare. Raţiunea s-a delectat imaginând societăţi ideale, în care se întâlneau toate ingredientele refuzului istoriei. Ea a reuşit chiar să transfigureze o Chină cât se poate de adevărată, împrumutân-du-i structuri şi virtuţi utopice potrivite alcătuirii unui model pentru reformatorii europeni.

Putem deci să conchidem: Raţiunea a purtat o bătălie nemiloasă împotriva vechilor configuraţii ale imaginarului: credinţe religioase, tradiţii folclorice, mituri şi superstiţii. Dar în locul rămas liber s-au înălţat noi construcţii mitice, foarte diferite, însă, în acelaşi timp, foarte apropiate de construcţiile tradiţionale. Raţiunea n-a făcut, până la urmă (nu avea altă alegere), decât să recupereze şi să dispună după propriile sale reguli — geometrice, mecanice, carteziene, materialiste — toate fantasmele esenţiale ale omenirii." - pag 59-63

- Lucian Boia - „Pentru o istorie a imaginarului”

Later edit: O discuție pe marginea articolului găsiți pe Proddit

Religia este suspinul creaturii chinuite

2011-09-06T22:20:00.000+03:00

Sursă imagini: Faith47

Despre nuanţele cuvântului "ţigan"

2011-08-31T20:21:00.000+03:00

De multe ori, cuvintele, prin natura lor umană, pot desemna adesea două lucruri distincte deşi par a vorbi despre unul singur. Un astfel de cuvânt a fost "islamofobie", însă acum ne vom concentra pe unul mai local.

"Ţigan" poate avea, pe de o parte, sensul arhicunoscut de om "ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă". În acest sens este vorba de o denumire de etnie, practic sinonimul endonimului rrom (sau rom).

Un derivat oarecum al acestui prim sens este denumirea generalizată pentru orice populaţie nomadă, ce se aseamănă ca şi cultură şi îndeletniciri cu romii. De exemplu, celebrul personaj al lui Brad Pitt din Snatch nu era un ţigan de origine indiană, ci un Irish Traveller, un "nomad irlandez". Totuşi asemănările culturale dintre aceste două grupuri fac ca termenul de "gypsy" să fie transferat şi acestor irlandezi călători. Tot aici aş zice că intră "ţiganii mărilor", nişte populaţii maritime nomade din Asia de Sud-Est (video).

Al doilea sens important al cuvântului "ţigan" este acela de persoană din clasă socială inferioară, rezident al periferiei oraşului (atât geografic cât şi social). Pentru a ilustra mai bine acest sens, menţionez că în societatea japoneză, există o minoritate similară numită burakumin. Aceştia sunt practic o castă de paria care în Evul Mediu se ocupau de muncile considerate impure¹, trăiau în periferia satelor şi, deşi emancipaţi în 1871, o dată cu abolirea sistemului de caste², ei continuă să sufere de pe urma discriminării până în ziua de azi. Diferenţa faţă de ţiganii noştri este că aceştia sunt japonezi ca etnie.

Într-un fel, sinonim pentru acest al doilea sens al cuvântului "ţigan" ar fi cuvântul "cocalar"³, care astăzi şi-a pierdut aproape în totalitate orice conotaţie etnică, şi care este echivalentul mioritic al "white trash"-ului american sau "chav"-ului britanic⁴.

Dat fiind faptul că aceste două sensuri se suprapun şi adesea persoana desemnată ca "ţigan" să corespundă ambelor contexte, se creează nişte probleme în mentalul colectiv, iar astfel etnia se corelează automat cu un statut social inferior, iar pierderea inferiorităţii sociale e foarte probabil să atragă după sine pierderea identităţii etnice. De exemplu, un ţigan care termină o facultate şi se integrează în "lumea bună" nu numai că va tinde să-şi ascundă originea etnică (un fenomen oricum foarte răspândit) ci va fi şi perceput ca un român cu "ten măsliniu" sau cu "trăsături ţigăneşi". Astfel el îşi pierde ceea ce francezii probabil ar numi "la gitanitude" asimilându-se în "gadjime".

Ceva similar se poate observa în unele ţări latino-americane, unde societatea este (încă) destul de ierarhizată rasial, evident, cu albii la vârf şi negrii la bază şi metişii şi mulatri undeva la mijloc. Aici, vocabularul limbii spaniole are o paletă vastă de termeni ce desemnează grade de nuanţe ale pielii şi cu cât cineva este mai sus pe scara socială, cu atât este considerat "mai alb". La fel şi la noi, cu cât este mai sărac cineva (dar sărac urban, de mahala, nu de sat) cu atât el este mai repede considerat ţigan, chiar dacă s-ar putea să aibă tot atâţi strămoşi din India cam câţi are şi Brad Pitt.

A înţelege cuvintele, cu toate nuanţele aferente, este important, pentru că ele influenţează modul de gândire al vorbitorilor, şi uneori reuşesc să creeze o imagine destul de grosolană a realităţii, estompând nuanţe esenţiale.

Diagramă Venn

Note:

¹. Şi ţiganii îndeplineau aceste roluri de salubritate socială. Dacă acum îndeplinesc munca impură de gunoieri, în Evul Mediu îndeplineau altele, printre care şi cea de călău (cuvânt de origine romă, de la "kalo" - "negru")

². Robia ţiganilor a fost abolită în Ţările Române în iarna lui 1855-56

³. Un cuvânt de origine romă, desemna iniţial un neam de ţigani cioplitori în oase ("kokalo" + "os"). Covânt întâlnit şi în maghiară, cu acelaşi sens - "kókler"

⁴. provenit tot de la un cuvânt ţigănesc ("chavo" - "băiat")

Deceniul 2000 și dumnezeu

2011-08-25T15:23:00.000+03:00

Partea I

Partea a II-a

3 întrebări

2011-08-18T19:07:00.000+03:00

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Țiganii în istorie - citate cu popi

2011-08-15T22:46:00.000+03:00

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)

Evanghelia din Spațiul Cosmic

2011-08-10T16:49:00.000+03:00

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:

Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”

Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””

- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"

Secularism și laicitate în Turcia kemalistă

2011-08-07T15:27:00.000+03:00

Niște idei interesante despre ce înseamnă secularismul sau laicitatea kemalistă, și cum ea a fost sprijinită și de intelectualii salafiști:

"La 3 martie 1924, califatul a fost desfiinţat (toţi membrii familiei otomane au fost expulzaţi din Turcia); funcţia de shaykh al-Islam a fost desfiinţată (înfiinţându-se un „Preşedinte al problemelor religioase” - Diyanet Işleri Başkanlıgı - DIB, funcţie existentă şi azi), la fel şi Ministerul Fundaţiilor religioase. Şcolile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educaţiei (3 martie 1924). Limbile arabă şi persană au fost înlocuite, în planurile de învăţământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos şi predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în şcolile primare orăşeneşti şi săteşti în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiţiei (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionaţi în 1924. Instrucţia noilor clerici a fost preluată de stat, care a înfiinţat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenţi; în 1933 mai avea doar 20 studenţi, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultăţii de Filosofie; ulterior au fost înfiinţate şcoli clericale de nivel mediu). Ordinele călugăreşti (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentaţiei europene, atât la bărbaţi, cât şi la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creştinilor) purtarea în public a veşmintelor specifice. În 1926, legea şariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspiraţie elveţiană, germană şi italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări şi din prevederile constituţionale: articolul II din Constituţia din 1924 cuprindea menţiunea că Islamul era religie de stat; Constituţia din 1928 a abrogat acest articol, iar constituţia din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc."

- Paul Brusanowski - Religie și stat în Islam, pag 245-246

"Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deţinută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulţumească pe islamişti, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoşii evlavioşi" şi părăsirea formei osificate a islamului, practicat şi propovăduit de ulemale. In aceste condiţii, preocuparea centrală a noilor elite naţionaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punţi către mult visata împăcare dintre modernitate şi islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea şi menţiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului".

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuţie. Conştientizând reacţiile arabilor islamişti, Kemal Atatürk s-a decis să desfiinţeze pur şi simplu funcţia de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus. Funcţia de calif este desfiinţată, deoarece califatul este cuprins fiinţial în sensul şi în termenii guvernării şi ai republicii". După cum observă R. Schulze, nu a fost desfiinţat califatul ca atare, ci instituţia sau funcţia independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană şi în noua cultură etatistă turcă. «Suveranitatea pe care o deţinuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunităţii islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă şi-a însuşit şi toate drepturile suverane care, potrivit concepţiei salafitice, aparţineau califului: domeniile dreptului civil şi al educaţiei". Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic şi al educaţiei au fost potrivit noii concepţii, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.

Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatürk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W. Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii drepturi şi funcţii care în epoca otomană se aflaseră despărţite din punct de vedere instituţional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). în Turcia republicană, statul şi religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate naţională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. însă arabii înşişi nu ştiu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credinţele populare superstiţioase şi de islamul legalist al ulemalelor. Aşadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat şi spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulţi adepţi ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatürk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiştilor şi cele ale naţionaliştilor urbani, fiind construite în sfârşit modernitatea islamică."

- Brusanowski, op.cit., pag 247-248

"Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia Iui Atatürk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii şi turcii încetaseră să mai fie consideraţi drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învăţat care să întruchipeze „idealul învăţăturii clasice musulmane". Dar această cerere a islamiştilor l-a contrariat pe Atatürk, care s-a decis să facă primul pas, desfiinţând pur şi simplu funcţia de calif."

- Brusanowski, op.cit., pag 246 (notă de subsol)

"Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism."

- interviu cu Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford, FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011)

Imagini: sursă

Comunismul, religie politică - un video ș-un text

2011-08-03T15:42:00.000+03:00

A apărut cartea „Despre comunism, destinul unei religii politice” de Vladimir Tismăneanu. Sună foarte interesant și abia aștept s-o cumpăr și s-o citesc. Promit și o recenzie când se va întâmpla asta. Până atunci, vă las cu discursul autorului de la lansarea cărții și fragmentele interesante dintr-un articol relevant:

"Joi, pe 16 iunie [2010], a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean.[...]

Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „religii seculare“ si de „mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.

Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.

Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului. Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.[...]

Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). [...]

Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.

Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.[...]"

Steama ateilor văzută de creștini

2011-07-28T16:06:00.000+03:00

Ateii sunt acuzați de multe chestii. De la faptul că-s plini de trufie până la faptul că răspândesc comunism și nazism de parcă acestea ar fi o boală iar ateii niște ciumați infecțioși. Secularizarea lumii este responsabilă, în ochii pravoslavnicilor hardcore, pentru orice, de la totalitarisme, la homosexualitate și de la preoți pedofili la Lady Gaga. Așa că, într-o stare de febră creativă mi-am pus problema, cum ar arăta o stemă a ateilor, însă privită din perspectiva „războinicilor întru credință”. Evident, a trebuit să includ simbolurile ideologiilor criminale din secolul XX, dar și simbolul (iudeo)masoneriei (care visează guvernarea mondială și alte fantasme neo-lăbare) și un simbol al „imoralității sociale”, poate al homosexualilor (vezi mâna lila, da făcută în stil „Ulster banner”). N-am putut să mă hotărăsc între un context sovietic și un vultur bicefal - vulturul negru e simbol vechi german, iar cel cu două capete a fost și al Austro-Ungariei, stat care a ținut sub jugul său lotul transilvan din „grădina mamei mă-sii” - așa că am făcut 2 variante.

Iată deci dizainurile de ștemă:

Varianta „Vulturul bicefal de fier”

Varianta „Stemă sovietică”

Varianta mică

Voi ce (alte) simboluri ați fi introdus într-o astfel de anti-stemă?

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

2011-07-23T16:00:00.000+03:00

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Proorocul Ilie și alți meteo-sfinți

2011-07-21T00:42:00.000+03:00

La fel cum Sfântul Nicolae este cunoscut pentru faptul că atunci „copii primesc cadouri”, Sfântul Ilie este celebru pentru că de onomastica sa plouă sănătos, după multe zile de caniculă. În vestul țării așa a fost, și, potrivit știrilor se anunța „cod galben” în 21 de județe (în restul 20 nu, dar acum observăm selectiv).

Totuși Ilie nu este singular între „sfinții meteo”. Recent am aflat că există la catolici, în Europa centrală, așa numiții „sfinți ai ghețurilor” compuși din Mamert, Servațiu, Pancrațiu, Bonifaciu și Sofia - sărbătoriți pe între 11 și 15 mai - și Sfântul Orban - pe 25 mai. După un început de mai cu vreme plăcută în aceste zile temperatura scade simțitor, fapt ce poate afecta negativ anumite culturi agricole.

De asemenea în Insulele Britanice, se spune că așa cum va fi vremea de ziua Sfântului Swithun (15 iulie) la fel vor fi și următoarele 40 de zile. Potrivit Wikipedia, ceva similar se spune în Franța despre sfinții Medard (8 iunie) sau Gervasie și Protasie (19 iulie) iar în Flandra e vorba de Sfânta Godelina (6 iunie) iar în Germania de „ziua celor 7 tineri din Efes” (27 iunie). Pe plaiuri mioritice se spune că vremea din prima zi de Paști este identică cu cea de Florii, care o precedă.

Și să nu uităm de celebrul fenomen El Niño, ale cărui efecte se făceau simțite în America de Sud în jurul Crăciunului, de unde și numele ce se traduce prin „Pruncul [Iisus]”.

Totuși, toate datele enumerate mai sus, cu „sfinți meteo” se bazează de multe ori pe observații destul de pertinente făcute de oameni de-a lungul timpului, în contextul în care o parte însemnată a populației premoderne era intim legată de ciclul agricol și prin extensie de fenomenele meteo. Observarea unor pattern-uri anuale era importantă, iar țăranii aveau mult timp la dispoziție să observe și reperele temporale de care fixau aceste evenimente erau sărbătorile religioase sau pur și simplu sfinții.

Nu este greu să ne imaginăm cum anumiți sfinți au devenit importanți în folcor datorită asocierii cu evenimente meteo cu regularitate destul de mare. De asemenea nu e greu să ne imaginăm cum povestea biblică a lui Ilie, în care dezlănțuie o secetă năprasnică peste evreii trecuți la un cult rival, ajunge în calendarul religios să fie sărbătorit în luna „lui cuptor”. Un sfânt meteo prin excelență, se va potrivi indiferent dacă de ziua lui va fi caniculă (ca de obicei în această perioadă, dar în concordanță cu povestea din scriptură) sau va ploua (minune!!!). Adaugi și un pic de selecție observațională pentru când nu pușcă și gata.

Ca o notă adițională, mi-e greu să nu observ anumite paralele de ordin estetic între legenda populară a proorocului Ilie, care se plimbă pe cer, într-un car de foc tras de doi sau patru cai albi înaripați, având în mână un bici de foc cu care trimite pe pământ tunete, fulgere, vant puternic si ploi abundente însoțite de grindină și legenda lui Thor, care se plimbă într-un car tras de două capre și care, în mod similar, trimite tunete și fulgere cu celebrul său ciocan, Mjölnir.

În orice caz, povestea Sfântului Swithun are o explicație cunoscută: de pe la mijlocul lui iulie pînă la sfârșitul lui august curenții calzi ai jet-stream-ului se mențin într-un sistem stabil. Dacă aceștia se găsesc la nord de insulele britanice, atunci Regatul Unit se găsește într-o zonă de presiune joasă continentală; dacă jet-streamul lovește insulele Britanice, sau le ocolește pe la miazăzi, atunci predomină aerul arctic. Probabil și restul fenomenelor descrise mai sus au explicații la fel de banale.

Merită citit articolul despre folklorul meteorologic de pe Wikipedia (de unde am luat și explicația de mai sus) deoarece sunt disecate diverse proverbe și zicători din domeniul meteo-prezicerilor.

Icoana din Primăria Oradea

2011-07-12T22:56:00.000+03:00

În caz că nu știați icoanele sunt omniprezente nu doar în școli, ci și prin toate instituțiile publice. Inițial am crezut că e doar opera murăturilor numite funcționare, care, pentru a reproduce atmosfera rurală de care au fost forțate să se despartă de tov. Ceaușescu, au „sfințit” locul prin niște icoane, să fie „ca acasă”. Probabil de multe ori așa și era, însă mega-icoana din Sala Mare a Primăriei Oradea - sala unde se țin ședințele Consiliului Local - mai mult ca sigur că n-a fost adusă de tanti Mărié de la ghișeul 8. Totuși n-ar trebui să mă mire o icoană de aproximativ 1,60 x 1,20 m în țara autobuzelor sfinte și a drapelelor binecuvâtate.

După cum puteți vedea, e o imagine a zeiței fertilității, ce păzește, asemeni unui titan, orașul de pe Crișul Repede, simbolizat prin clădirea primăriei suprapus peste ruina cetății. Din păcate pictorul a lipsit la cursul de perspectivă la școală, iar primăria a ieșit cum a ieșit. Imaginea sursă (de pe blogul La Firul Cărții):

O altă imagine din presa locală, de la o conferință ținută recent. La acea masă, de obicei se iau deciziile din cadrul Consiliului Local, consiliu ce cuprinde și persoane non-ortodoxe.

În caz că ați uitat, în România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee. iar cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult. Cel puțin așa spune legea cultelor...

Religii noi, religii vechi

2011-07-09T14:41:00.001+03:00

Variațiune pe fresca lui Tommaso Laureti din Palatul Apostolic de la Vatican, tavanul Sălii lui Constantin, „Triumful creștinismului” - prima imagine. Deoarece comuniștii au făcut cu creștinismul exact ceea ce a făcut și creștinismul cu păgânismul.

DJ Bor pe frecvență

2011-07-01T17:26:00.000+03:00

Postul de față este un răspuns și o completare la profeția balcanicului Vasile. Cu drag, din orașul de unde emit Radio Maria și Radio Vocea Evangheliei:

Sfântul drapel vlah-ortodox

2011-06-29T16:00:00.000+03:00

Duminica trecută a fost Ziua Drapelului. o sărbătoare care mă interesează prea puțin. Totuși, auzind discursul înflăcărat-patriotard a lui Gabriel Oprea și faptul că drapelul a fost „sfințit” de un preot militar, mi-am adus aminte de faptul că trăiesc într-un stat unde mistica naționalistă și obscuriantismul religios sunt la ordinea zilei. În țara unde „oastea e creștină”, vorba imnului, Ministrul Apărării declara că „între simbolurile naţionale, drapelul se distinge prin semnificaţie, profunzime şi încărcătură spirituală”, iar prefectul de Mureș - aveam să aflu ulterior - spune cu nonșalanță că „Ziua de astăzi este una sfântă, aşa cum sunt toate care omagiază simbolurile naţionale fundamentale: drapelul, imnul naţional, limba română şi credinţa în bunul Dumnezeu.”

Însă cireașa de pe tort a fost momentul în care am căutat detalii despre ceremonia de la București. Am dat un search pe sfântul Gugăl și aflu că n-a rămas steag nesfințit în spațiul carpato-danubiano-pontic:

Oradea: „Ceremonia a debutat cu slujba de sfintire a Drapelului National la Biserica cu Luna, dupa care au fost intampinate oficialitatile oradene. Au avut loc apoi prezentarea onorului, salutul drapelului de lupta si ocuparea locului in dispozitiv.”

Brăila: „De Ziua Drapelului Naţional, a fost sfinţit şi apoi înălţat pe catarg, în cadrul unui ceremonial solemn, Drapelul României.”

Zalău: „Drapelul naţional a fost sfinţit de un preot militar şi sărutat de către oficilităţi, după care a fost arborat pe catarg.”

Galați: „IPS Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, a sfinţit Drapelul, la slujba religioasă participând prefectul judeţului Galaţi, Cosmin Păun, preşedintele Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, consilieri locali şi judeţeni, reprezentanţi ai Armatei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi oameni simpli.”

Cluj-Napoca: „Înainte de arborare, drapelul României a fost binecuvântat de mitropolitul Clujului, Înaltpreasfinţitul Andrei, după care steagul naţional a fost sărutat de reprezentanţii administraţiei judeţene şi locale”

Arad: „Duminică, începând cu ora 8.15, sunt programate: sfinţirea drapelului la Catedrala „Sfânta Treime” şi transportarea drapelului sfinţit la locul de desfăşurare a evenimentelor.”

Botoșani: „Se va oficia o slujbă religioasă, un drapel sfinţit va fi înălţat iar momentul festiv se va încheia cu o paradă militară.”

Craiova: „După ce a fost sfinţit la Biserica Sf. Treime, Drapelul a fost adus...”

... și la fel și la Drobeta-Turnu Severin, Constanța, Târgu Jiu, Satu-Mare, Ploiești, Alba Iulia, și, probabil, în multe alte orașe din acest Bizanț postmodern.

Simt că următorul citat al domnului Daniel Barbu, preluat din revista Historia, surprinde exact contextul putred al acestor manifestații cu iz anacronic și miros de tămâie. Astfel, mă văd nevoit să-l reiau:

„Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

Imagine: Adevărul (de Brăila)

Comunități Imaginate - alte citate

2011-06-27T18:07:00.000+03:00

Iată câteva citate suplimentare din cartea lui Benedict Anderson ce mi-au atras atenția:

[T]he opening of the letter written by the Persian traveller 'Rica' to his friend 'Ibben' from Paris in '1712':

The Pope is the chief of the Christians; he is an ancient idol, worshipped now from habit. Once he was formidable even to princes, for he would depose them as easily as our magnificent sultans depose the kings of Iremetia or Georgia. But nobody fears him any longer. He claims to be the successor of one of the earliest Christians, called Saint Peter, and it is certainly a rich succession, for his treasure is immense and he has a great country under his control.

- pag. 12

In 1868, the administration of the cultivated magnate Count Gyula Andrassy enacted a Nationalities Law which gave the non-Magyar minorities 'every right they had ever claimed or could have claimed - short of turning Hungary into a federation.' But [Kálman] Tisza's accession to the premiership in 1875 opened an era in which the reactionary gentry successfully reconstituted their position, relatively free from Viennese interference.[...] Thus 'the magnates held their entailed estates; the gentry held their entailed jobs.' Such was the social basis for a pitiless policy of enforced Magyarization which after 1875 made the Nationalities Law a dead letter. - pag. 60

Lajos Mocsáry (1826-1916) had in 1874 established a small Independence Party in the Hungarian parliament to fight for Kossuth's ideas, particularly on the minorities question. His speeches denouncing Tisza's blatant violations of the 1868 Nationalities Law led first to his physical extrusion from parliament and then expulsion from his own party. In 1888, he was returned to parliament from a wholly Romanian constituency and became largely a political outcast. - pag. 65

'Saint' Stephen (r. 1001-1038) might admonish his successor that:

„The utility of foreigners and guests is so great that they can be given a place of sixth importance among the royal ornaments.... For, as the guests come from various regions and provinces, they bring with them various languages and customs, various knowledges and arms. All these adorn the royal court, heighten its splendour, and terrify the haughtiness of foreign powers. For a country unified in language and customs is fragile and weak...”

But such words would not in the least prevent his subsequent apotheosis as the First King of Hungary. - pag. 62

Notă: (numerotarea paginii este în funcție de varianta pdf ce se găsește online)

Comunități Imaginate - recenzia bezbojnicului

2011-06-21T01:13:00.000+03:00

S-a purtat recent pe Facebook o întreagă discuție despre naționalism, și dacă este acesta o „religie seculară”. Având în vedere frecventa coabitare a naționalismului cu religia, dar și a unor similitudini structurale dintre acestea, mi se pare de bun simț ca acest -ism să devină un subiect de interes pentru atei. Chiar și fără aceste similitudini, cred că e bine ca un subiect atâta de ubicuu, chiar și în era mult trâmbițatului „post-naționalism” (yeah right), să fie disecat și studiat în amănunt.

Definiția cea mai incitantă pe care am găsit-o pentru naționalism este cea dată de Benedict Anderson, în cartea sa „Imagined Communities - Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” și anume aceeea că „o comunitate politică imaginată”, adică un construct social. Anderson trece în revistă premisele apariției naționalismului, modificările survenite în societățile europene ce au făcut trecerea de la monarhiile de drept divin al evul mediu la statele ce-și trăgeau legitimitatea de la voința „națiunii” precum și motivul pentru care statele (și implicit națiunile) post-coloniale sunt așa cum sunt.

Nu v-ați întrebat de ce este Indonezia o „națiune” deși e multi-etnică, și într-o oarecare măsură, multiconfesională? De ce imperiul colonial hispano-american s-a fragmentat în „națiunile” pe care le vedem astăzi (și care pentru mulți nu prea se diferențiază una de alta)? De ce Regatul Unit nu s-a rupt în „națiunile” constituente (cea engleză, cea galeză și cea scoțiană) dar Indochina Franceză nu mai există, în locul ei fiind Vietnam, Laos și Cambodgia?

Deși cartea nu este o privire exhaustivă asupra fenomenului numit „naționalism”, optica nefiind cea obișnuită, puternic eurocentrică, găsesc că este o perspectivă interesantă și un ferment pentru reconsiderarea ideii de națiune și, deci, a expresiilor de tip „noi românii”.

Citate:

In due course, discovery and conquest also caused a revolution in European ideas about language. From the earliest days, Portuguese, Dutch, and Spanish seamen, missionaries, merchants and soldiers had, for practical reasons - navigation, conversion, commerce and war - gathered word-lists of non-European languages to be assembled in simple lexicons. But it was only in the later eighteenth century that the scientific comparative study of languages really got under way. Out of the English conquest of Bengal came William Jones's pioneering investigations of Sanskrit (1786), which led to a growing realization that Indie civilization was far older than that of Greece or Judaea. Out of Napoleon's Egyptian expedition came Jean Champollion's decipherment of hieroglyphics (1835), which plural-ized that extra- European antiquity. Advances in Semitics undermined the idea that Hebrew was either uniquely ancient or of divine provenance. Once again, genealogies were being conceived which could only be accommodated by homogeneous, empty time. 'Language became less of a continuity between an outside power and the human speaker than an internal field created and accomplished by language users among themselves. Out of these discoveries came philology, with its studies of comparative grammar, classification of languages into families, and reconstructions by scientific reasoning of 'proto-languages' out of oblivion. As Hobsbawm rightly observes, here was 'the first science which regarded evolution as its very core.'

From this point on the old sacred languages - Latin, Greek, and Hebrew - were forced to mingle on equal ontological footing with a motley plebeian crowd of vernacular rivals, in a movement which complemented their earlier demotion in the market-place by print-capitalism. If all languages now shared a common (intra-)mundane status, then all were in principle equally worthy of study and admiration. But by who? Logically, since now none belonged to God, by their new owners: each language's native speakers-and readers. - pag. 43

If the manner of a man's dying usually seems arbitrary, his mortality is inescapable. [...] The great merit of traditional religious world-views (which naturally must be distinguished from their role in the legitimation of specific systems of domination and exploitation) has been their concern with man-in-thecosmos, man as species being, and the contingency of life. The extraordinary survival over thousands of years of Buddhism, Christianity or Islam in dozens of different social formations attests to their imaginative response to the overwhelming burden of human suffering — disease, mutilation, grief, age, and death. Why was I born blind? Why is my best friend paralysed? Why is my daughter retarded? The religions attempt to explain. The great weakness of all evolutionary/progressive styles of thought, not excluding Marxism, is that such questions are answered with impatient silence.

I bring up these perhaps simpleminded observations primarily because in Western Europe the eighteenth century marks not only the dawn of the age of nationalism but the dusk of religious modes of thought. The century of the Enlightenment, of rationalist secularism, brought with it its own modern darkness. With the ebbing of religious belief, the suffering which belief in part composed did not disappear. Disintegration of paradise: nothing makes fatality more arbitrary. Absurdity of salvation: nothing makes another style of continuity more necessary. What then was required was a secular transformation of fatality into continuity, contingency into meaning. As we shall see, few things were (are) better suited to this end than an idea of nation. If nation-states are widely conceded to be 'new' and 'historical,' the nations to which they give political expression always loom out of an immemorial past, and, still more important, glide into a limitless future. It is the magic of nationalism, to turn chance into destiny. - pag. 9-10

Articole din anii '90 - religie

2011-06-14T16:42:00.000+03:00

Într-o operațiune de curățenie prin casă, am găsit mai multe ziare vechi: două ziare centrale România Liberă din 21 ianuarie 1990, Evenimentul Zilei din 29 iulie '94 și trei ziare locale Crișana din 30 sept. '94 și Jurnalul Bihorean din 12, respectiv 13 oct. '94. Articolele ce meritau fotografiate și postate pe net le-am împărțit în 3 categorii: chestiuni religioase, știri interne și știri externe. Prima categorie va ocupa acest blogpost (click pe imagini pentru a le mări).

De încălzire, începem cu două știri minore. Una despre mănăstirea Sfintei Cruci de lângă Oradea, a cărei ridicare a fost finanțată atât din donații private cât și bani publici, cealaltă cu patriarhul Teoctist ce „binecuvântează simbolic” o donație de echipament medical primit de români de la americani mărinimoși.

Pe data de 21 ianuarie 1990, la o lună de la Revoluție, apare „primul număr ale suplimentului de duminică [...] Lumea Creștină” în care găsim deja citate din Petre Țuțea, articole de Andrei Pleșu despre același filosof mioritic cât și un mic articol ce ne vorbește despre „uneltirile perfide ale presei libere”, „duhul subversiv al înnoirii” și alte expresii similare.

În Evenimentul zilei din '94 găsim un articol excelent intitulat „Părintele Argatu a explicat că dracii se împart în trei categorii” asupra căruia simt că nu ar trebui să comentez.

Tot în acel ziar găsim și următorul anunț în mica publicitate

„Miracol

cu Rod McDougal

Aduceți bolnavi, orbi,

șchiopi, paralitici,

muți, surzi,

Dumnezeu

îi poate vindeca!”

Șarlatani precum mulți alții, dintre care o grămadă încă bântuie prin țară.

Și ca încheiere vă las cu un exemplu de horoscop, scris de cineva foarte, foarte plictisit:

Vom avea atei la recensământul populației?

2011-05-28T21:16:00.000+03:00

A început Campania Recensământ 2011, via ASUR, prin care persoanele necredincioase sunt încurajate să se declare „atei” sau „fără religie”.

Răsfoind „Manualul personalului de recensământ”, pe saitul recensamantromania.ro, am găsit o eroare gravă, ce ar putea compromite numărătoarea corectă a ateilor din România. Având în vedere că fiecărei opțiuni majore se rezervă un cod pentru centralizare mai ușoară, din Tabelul cu coduri reiese că la „fără religie” codul este 30, la ateu „99” și la „nedeclarată” lipsește. Având în vedere că la toate celălalte categorii (etnie, limbă maternă, număr de copii, etc.) codul rezervat pentru opțiunea „nedeclarată” este 99, suspectez că la capitolul religie s-a strecurat, voit sau nu, o eroare, iar codul pentru „ateu” de fapt să fie același cu „fără religie”, adică 30, sau ar fi trebuit să fie 31.

Ba mai mult, la pagina 89, se există niște instrucțiuni de notare care fac un ghiveci și mai mare din codurile destinate religiilor:

în cazul în care o persoană nu şi-a declarat religia, având înscris la întrebarea – Cărei religii consideră persoana că îi aparţine? din formular, “nedeclarat”, aceasta se va însuma la codul 99

Avem deci o contradiție cu efecte neplăcute majore. Dacă recenzorul care completează formularul întâlnește un cetățean ce se declară ateu, acesta va trece codul 99 lângă declarația lui, însă atunci când se centralizează datele, s-ar putea să ajungem că toți cei cu codul 99 să fie considerați cu „religie nedeclarată”. Astfel s-ar putea să ne trezim că numărul ateilor din țară este cvasi-nulă.

Cred că cea mai sigură metodă de a evita această eroare este ca ateii să se declare „fără religie”, dar și eroare din „Manualul recenzorului” ar trebui corectat cât mai repede.

Vezi și imaginea de mai jos (click pentru mărire):

Later Edit (29.05 Duminică):

În urma acestui blogpost, N-ter, Zergu și ceilalți au sesizat că e vorba de o eroare de formatare, dat fiind faptul că rubrica „Penticostală (...)” ocupă două rânduri. Astfel, mai toată coloana din dreapta se decalează și se creează o busculadă generală (vezi imaginea de mai jos). Sper că INS nu vrea să-și ia în cap, pe lângă ateii români, și pe penticostalii, adventiștii, musulmanii, evreii și iehoviștii din România, astfel că situația de mai sus e doar o mostră de incompetență.

Ca și concluzie, fiți atenți că dacă vă declarați „fără religie” codul este 29 iar pentru „atei” este 30, și completați ca atare.

Revolta comunistă din Persia zoroastriană

2011-05-19T18:32:00.000+03:00

Mâine e ziua „toți-îl-desenează-pe-Mohamed”, însă n-am chef să particip. Am bifat evenimentul anul trecut. Dar dacă tot vorbim despre islam, una din notele de subsol ale cărții „Religie și stat în Islam” descrie un eveniment interesant. E vorba despre o revoltă „proto-comunistă” în Persia de la cumpăna secolelor V-VI, înainte de invazia islamică. Mi s-a părut un eveniment interesant, dat fiind lunga tradiție de revolte egalitarist-reformiste din creștinism (așa numitele milenarisme) ce au fost și precursoare ale comunismului marxist. Citez:

"Revolta „comunistă" a fost condusă de un membru al clerului zoroastrian, pe nume Mazdak (c. 460-529). Conform istoricului arab Tabari, mazdakiştii „declarau că Dumnezeu le-ar fi dat oamenilor bunurile lor, ca să le împartă egal între ei, dar că oamenii ar fi făcut cu acest prilej mare nedreptate unii altora. Ei afirmau că vor să ia de la bogaţi pentru a le da săracilor şi astfel să-i ajute pe neavuţi să redobândească ce fusese a lor, pe socoteala celor avuţi. Căci cei care ar avea prea mulţi bani, prea multe femei şi alte bunuri, încă nu se cheamă că ar avea drepturi mai multe decât ceilalţi. Gloata folosi această învăţătură ca un prilej binevenit, se strânse în jurul lui Mazdak şi alor săi şi trecu de partea lui. Astfel lumea a fost foarte necăjită de mazdakişti, iar aceştia ajunseseră atât de puternici încât puteau îndrăzni să intre în casa cuiva şi să-i ia locuinţa, femeile şi averea, fără ca să li se poată opune. Căci şahinşahul Kavad îi obliga să aprobe toate astea (...) Curând lucrurile au evoluat, astfel că tatăl nu mai ştia cine este fiul său şi nici fiul cine este tatăl său". Potrivit unui izvor dintr-o epocă mai târzie, Mazdakar fi afirmat: „este de dezaprobat şi cu totul necuviincios, ca cineva să aibă o poziţie importantă, iar altul să trăiască în sărăcie şi să fie lipsit de mijloace. De aceea, credinciosul este dator să-şi distribuie averea între cei de o credinţă (...). Oricine nu este de acord cu acest fel de lucrare, este prin aceasta un adept al lui Ahriman, şi de la el trebuie obţinut prin forţă, ceea ce este dator să ofere" (B. Brentjes, op.cit, p. 210 şi 214). Şahinşahul Kavad a sprijinit mişcarea mazdakistă, pentru a se elibera de supremaţia marilor nobili. Abia în ultimii ani ai domniei a pus capăt „dictaturii maselor", iar fiul şi succesorul său, Chosroe I, a putut efectua ampla reformă socială şi administrativă a Imperiului persan."

Vezi și pagina de Wikipedia despre Mazdak.

Religie și stat în islam - recenzia bezbojnicului

2011-05-15T14:46:00.000+03:00

O carte bună terminată prost. „Religie și stat în Islam” de Paul Brusanowski este, pe scurt, e o istorie a orientului mijlociu, creuzetul în care s-a format și reformat islamul. Cartea e excelentă nu doar pentru cei care vor să înțeleagă istoria „mohamedanismului”, ci pentru cei care susțin sau contestă ideea că islamul este inerent teocratic.

Opera lui Brusanowski - doctor teolog și conferentiar la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu - parcurge practic perioada de la apariția islamului până la anul 1945, trecând prin toate schismele, sectele, curentele de idei și școlile juridice apărute între Egipt și Arghanistan, într-un limbaj accesibil, zic eu, pentru cititorul obișnuit. O istorie bazată pe instituții - califatul, sultanatul, ulemalele, etc. -, contextul apariției lor, prerogativele lor și relațiile dintre ele.

Din istoria mai recentă a zonei, am aflat, printre altele, cum au ajuns clericii iranieni atâta de puternici încât să reușească să acapareze revoluția din 1979, cum s-a închegat statul Liban dintr-o provincie autonomă a creștinilor din imperiul otoman sau de ce alawiții și sunniții au, sau au avut, un rol dominant în Siria, respectiv Irak, deși au fost (și sunt) minorități.

Și totuși am o nemulțumire, una mare. Sfârșitul este ciudat: ultimul subcapitol tratează (relativ rapid) istoria evreilor până la războiul de independență israelian, iar penultimul subcapitol termină istoria islamică la punctul 1945. Concluzie ioc, doar un final în coadă de pește, ce, sper eu, va fi revizuit sau continuat printr-o nouă carte. Până atunci însă, un citat ce poate fi luat ca și o concluzie de facto a autorului:

„Unul din clişeele cele mai des întâlnite în lumea occidentală, referitor la Orientul Apropiat, este acela că, spre deosebire de societatea creştină, în cea islamică există o unitate între religie şi politică. Aserţiunea corespunde doar parţial adevărului, clişeul datorându-se faptului că occidentalii sunt prea puţin informaţi cu privire la istoria şi realităţile actuale din lumea islamică. Desigur, dreptul islamic - şaria - cuprinde norme privitoare la relaţiile musulmanului cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest punct de vedere, şaria constituie, în viziunea islamică, norma juridică ideală, conform căreia ar trebui să fie organizată societatea. Totuşi, normele şariei reglementează doar sfera religioasă (adică ceea ce numesc arabii din), relaţiile interumane fiind parte integrantă din aceasta (având deci caracter sacru). în schimb, şaria nu reglementează sfera politicului (adică ceea ce numesc arabii siyasa) şi nici modul „guvernării" (davla) sau al „exercitării puterii" (sultaniya). Cu alte cuvinte, şaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă şi de către cine, sau, cel puţin, cine ar fi dator să implementeze normele religioase şi sociale în cadrul instituţiei statale, care există în realitate, dar nu este menţionată în nici un chip de normele dreptului islamic. Această lacună importantă a şariei a creat numeroase dileme, dispute şi neînţelegeri de-a lungul Întregii istorii a lumii musulmane.” - pag. 276

Imaginea teocrației

2011-05-06T18:56:00.000+03:00

(N-am postat de mult, și voi lipsi din nou câteva zile bune, dar totuși, ca să nu bată vântul pe aici și să crească ciulini și pânze de paianjeni, las fotoșopeala asta rapidă.)

Ortodoxia românească în revista Historia

2011-04-27T20:08:00.000+03:00

Revista Historia, în ultimul număr, are ca temă istoria ortodoxiei la români și dimensiunea sa identitară. O serie de 5 texte și un material video compun discuția intitulată „De ce suntem ortodocși?”. Voi cita câteva pasaje interesante din 3 texte, aparținând istoricului Răzvan Theodorescu, teologului Radu Preda și - aceea care mi s-a părut de departe cea mai interesantă - cea a politologului Daniel Barbu.

În textul lui Radu Preda găsim o explicație interesantă a fragmentării etnice a ortodoxiei: căderiea Bizanțului...

„[...] căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.[...]

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.”

...și ni se ilustrează cât de mult s-a bazat ortodoxismul român pe aportul străinilor.

„O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.”

Răzvan Theodorescu ne evidențiază rolul însemnat al femeilor în convertirea popoarelor din estul și centrul Europei...

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

... la fel cum, bine știm, și Constantin cel Mare a fost crescut de o mamă creștină, Elena.

La final am lăsat textul lui Daniel Barbu, care face niște observații excelente despre ortodoxia românească...

„Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

[...]Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii.[...] Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior.”

...dar și despre simbioza istorică dintre Stat și Biserică, relevantă pentru situația în care ne aflăm astăzi.

„Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.[...]

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. [...]

Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică. ”

Statul pios-cocălăresc

2011-04-19T22:47:00.000+03:00

Suntem fascinați de cocalari. Avem saituri gen cocalari.com, veritabile agregatoare de imagini cu homo cocalaricus. Ne place să râdem de omul întins pe canapea, ca o sirenă înotând în euroi, sub privirea caldă a femeii răpite din serai. Lanțul gros, cât dej'tu' - pe el - geanta luisviton - pe ea. Aur, aur aur. Mai o ocazională poză c-un beemveu sau merțan. Omul care încearcă să proiecteze imaginea de bogăție, dar eșuează. O imagine grotescă, ca rapperii cu blinguri mega-super-hidraulico-sofisticate. Râdem de ei că-s proști și probabil săraci. Și ne și simțim bine pe deasupra.

Însă românul „cel de toate zilele” e și el infectat cu virusul cocălăriei. Dilema Veche vorbește de abundența de mașini bune în România, ca simptom:

„Pînă acum o săptămînă credeam că România devine o ţară bogată. [...] Maşinile noastre cele noi [multe și scumpe] spun exact contrariul. Şi anume, că aparţinem de fapt unui grup sărac, dar decis să nu pară aşa. Ipoteza e verificată de mai mulţi autori [...] ai unui studiu făcut în America, pe cîteva grupuri sociale, în mod semnificativ mai puţin avute decît media: negrii şi hispanicii. În ambele cazuri au observat acelaşi lucru: cheltuielile pentru maşini, haine şi bijuterii ale celor fără multe mijloace sînt cu pînă la 25% mai mari decît ale populaţiei majoritare. Cum venitul nu e ca elasticul, banii ăştia trebuie să vină de undeva: studiul arată că sînt tăiate cheltuieli pentru educaţie, [sănătate,] amenajări interioare şi distracţie (alta decît liniuţele cu maşina cea nouă!). Practic, investiţiile sînt preferate în măsura în care sînt vizibile. Nu se vede ce-ai citit (mă rog, nu cînd taci), însă se vede ce porţi la mînă. Iei ceasul, nu enciclopedia. [...] Revenind la România, e clar că sîntem acum, într-un fel, hispanicii Europei.”

Și statul român este, întru imaginea fidelă a cetățenilor săi, mexicanul Europei. Cocalarul pios.

„Pentru anul 2011 - ne spune doamna Săftoiu, (doamnă creștină de altfel) -, Emil Boc a acordat educaţiei cu aproximativ unu la sută mai puţin comparativ cu anul 2010. Atât de prioritară e educaţia, încât Emil Boc taie fără să clipească. Adaugă însă la biserici.[...] Când spitalele se închid din lipsă de bani şi nicidecum că sunt prea mulţi medici la un bolnav, când şcolile se comasează nu pentru că sunt multe şi nefolositoare, ci pentru că aşa înţelege Emil Boc reforma, decizia de a da bani bisericilor nu poate părea decât scandaloasă.”

Încercând să afișeze pioșenie, statul finanțează biserici peste biserici. Păcat că la calculul Indicelui Dezvoltării Umane nu se ia în considerare numărul besericilor pe cap de ovină, ci doar educația, sănătatea și dezvoltarea economică. Cocălărie frate! Fără număr: 25 de milioane la Culte din fondul de rezervă? No problem! Însă Ministerul Cultrii n-are bani să cumpere manuscrisele lui Cioran de la Paris. 400.000 de euro (1,6 mil. lei) e o avere pentru cultură. Sunt curios dacă erau manuscrisele lui Petre Țuțea, era la fel?

Știți care-i Răspunsul?

Arhitectură ortodoxă contemporană - alternative pozitive

2011-03-27T21:08:00.000+03:00

După ce am vorbit despre betoanele ortodoxe apărute în România post-decembristă, asemeni unor ciuperci halucinogene, vă prezint patru exemple contemporane de proiecte de biserică ortodoxă, din care trei mi-au plăcut în mod deosebit. Fac asta, pe de o parte pentru a nu fi negativist, convins că un demers critic este mult îmbogățit atunci când se oferă exemple pozitive alternative, dar și pentru a adânci discrepanța dintre ce este și ce ar putea fi.

Trei dintre exemple sunt propuneri pentru un complex ortodox rus în Paris, ce include o biserică și un centru cultural iar cel de-al patrulea este o biserică ortodoxă macedoneană, propusă în Zagreb.

1. Exemplul Ameller și Dubois

Exemplul meu preferat, pe ideea planului în formă de cruce greacă, reușește performanța delicată de a fi contemporană ca estetică și abordare conceptuală dar și lizibil ortodoxă în același timp. Pentru detalii vezi ArchDaily

2. Exemplul Zündel & Cristea

Cea mai apropiată de sensibilitățile fluide ale postmodernității și ideală pentru o biserică, loc al misticismului și fumurilor tămâioase, antiteza rațiunii și deci, a liniei drepte în arhitectură. Pentru detalii vezi ArchDaily

3. Exemplul Arch Group (varianta câștigătoare)

O soluție un pic forțată, aș zice eu, o căsătorie de conveniență între nou și vechi, dar care merită totuși adusă în discuție. Pentru detalii vezi ArchDaily și articolul din Guardian

4. Exemplul-Bif Studio

Biserica macedoneană, este exemplul cel mai potrivit de inserție coerentă într-un cartier socialist de locuințe colective, spre deosebire de inserțiile autohtone ce sunt extrem de epatante, atât fonic cât și vizual. Asta nu înseamnă că este o biserică invizibilă, însă are, aș zice eu, o vizibilitate elegantă. Pentru detalii vezi DeZeen

Exemplele de mai sus nu înseamnă că sprijin construcția de biserici pe bani publici. Pur și simplu aș dori ca noile construcții ale Corporației BOR să aibă și valoare estetică. Dacă tot le-au făcut pe banii tuturor, să fie măcar plăcute la vedere. Mântuirea neamului n-ar trebui făcută prin damnare estetică, în stilul chicios al Ceaușimei.

Pentru cei interesați de arhitectură religioasă contemporană de bună calitate, recomand să dați click aici (scroll down).

Bezbojnic - originea numelui

2011-03-23T17:25:00.000+02:00

Bezbojnicul e un nume destul de greu de reținut și de pronunțat. Nu prea sună românesc. Au fost unii care au căutat blogul scriind bejbojnicul, unii l-au pronunțat bezboinicul sau bezboznicul; mai fost alții care au crezut că-s basarabean și veți vedea imediat de ce. Și știu că unii sunt curioși de originea acestui nume așa că iată explicația.

Bezbojnic, în diverse limbi slave, înseamnă „[om] fără dumnezeu”, ateu, godless mai pă ingliș. Cuvântul e compus din 3 părți:

„bez-” înseamnă „fără...”. Cică există ca și cuvânt și în limba română, cu aproximativ același sens: „în afară de...”, regăsindu-se, potrivit DEX, și într-o expresie obscură, pe care eu n-am auzit-o vreodată „bez Vlașca și Teleorman”. De asemenea se mai întâlnește în cuvinte compuse de origine slavă, precum „bezmetic” - „[stup] fără matcă”, „bazaconie” - „fără lege, ne-legiuire” sau „bâzdâganie” - „fără suflet” (de la „dihanie” - „spirit, suflet”)

„bog” se traduce ca „(dumne)zeu”. În limba română se găsește în expresia „bogdaproste” - „Domnul să-i ierte (pe morții tăi)” sau în numele Bogdan - „darul lui Dumnezeu” (sinonim cu grecescul Teodor/Tudor sau numele de origine evreiască Matei, Nathaniel sau Ionathan). Mai apropiat ca formă de bezbojnic este în expresia rusească „Boje moi!” - exclamație tradusă aproximativ ca „Dumnezeule!”

„-nic” este un sufix adjectival, tot de origine slavă. Îl regăsim și-n limba română, în cuvinte precum „harnic”, „rodnic”, „falnic”, „fățarnic”, etc

Având în vedere originea străină, merită explicată și motivul pentru care mi-am denumit blogul în acest mod. Ei bine, înaintea de Dawkins și noii atei, cam singura literatură antiteistă pe plaiurile mioritice erau cărțile de propagandă comuniste, traduse din rusă prin anii '60 - '70. Aveam două astfel de cărți în casă „Biblia pentru credincioși și necredincioși” și „Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele”, ambele scrise de un anumit Emilian Iarolavski. care Iaroslavski era șef peste propaganda antireligioasă în URSS, în perioada interbelică - înainte ca Stalin să o lase mai moale, pe motiv că Biserica Ortodoxă era bună la însuflețit soldatul rus ce lupta întru apărarea Patriei de fasciști - , și care, printre altele, edita o revistă numită „Bezbozhnik” (pe rusă „Безбожник”, vezi imaginea de mai sus) care încerca să ridiculizeze religiile tradiționale pentru a putea fi substituite de noua religie numită Comunism. În orice caz, ce vroiam să spun, în termeni hipsterieni, este că citeam cărți antireligioase înainte să fie mainstream, și deși trebuiau filtrate părțile de propagandă pro-comuniste, gen „lupta de clasă”, „URSS iz dă best” și alte asemenea bazaconii, cărțile erau destul de interesante dpdv factual. De altfel, nu e greu să arăți cât de auto-contradictorie este Biblia sau cât de ridicole sunt poveștile din diverse religii, și totuși, cât de asemănătoare. Mai în detaliu despre aceste cărți, poate într-o postare viitoare.

Dasvidanya tavarișci!

Opera filantropică pe banii altora

2011-03-16T00:06:00.000+02:00

„Romania este una dintre putinele tari in care misiunea sociala a bisericii dominante in societate nu este definitorie” - Raluca Turcan

Subiectul zilei la capitolul „Stat + Beserică = Lovă” este legea Parterteneriatului stat-culte în domeniul serviciilor sociale. Au trata-o blogurile ateiste (vezi lista lu' Caveat), a tratat-o și presa, și printre altele, lumea a căzut de acord că e vorba de o mită electorală consistentă. Nu contest c-ar fi vorba despre asta, mai ales că alegerile-s peste un an. Însă am senzația că mai există un aspect destul de important, și anume, faptul că legea e și o tentativă de spălare a imaginii BOR.

Știm deja că popularitatea BOR e în scădere, nu cu mult, dar ceva s-a mișcat. Faptul că s-a înfruptat din porții bugetare consistente, deși statul se plânge că e criză și banii-s puțini, nu le-a plăcut unora. Au încercat s-o dreagă pe partea filantropică, însă „opera social-caritabilă” e evidentă mai mult prin abență. Ulterior cifrele au confirmat că Bisericile Catolice fac mai mult decât tot BORul, deși enoriații sunt de aproximativ 15 ori mai puțini.

Și aici intervine aspectul cel mai pervers al legii. Pe lângă faptul că Biserica parazitează bugetul constant, acum își va face și renume pe banii contribuabililor. Li s-a tot reproșat Preafericiților că suferă de cecitate socială și uită că cei nevoiași sunt și oameni, pe lângă mielușei obedienți. Că între vorbele pravoslavnice și faptele „creștinești” (ce expresie hidoasă) e o prăpastie imensă. Ori madam Turcan s-a gândit că e de datoria ei și a Statului de a scoate biserica din letargie, că ea trebuie să stimuleze transformarea BOR dintr-o Corporație Mizantropă într-o Armată a Salvării, precum unele din suratele ei mai occidentale. Banii populației finanțează practic o campanie de PR.

Nu mă credeți? Iată ce a zis inițiatoarea legii pt Hotnews:

[P]ot sa va marturisesc ca si pentru mine exista o ingrijorare cu privire la cresterea numarului de biserici in Romania si existenta unui numar destul de redus, in paralel, de centre de asistenta, de locuri prin care biserica sa vina in sprijinul comunitatilor. Dar, in acelasi timp, nu voi putea niciodata sa minimalizez rolul pe care biserica il are in societate, in special in locuri unde exista mai multa saracie. Sunt o persoana credincioasa si am vazut oameni care isi gasesc sprijin spiritual si moral prin intermediul bisericii, asa cum vad si aspectul opus, prin care biserica ar trebui sa ofere mult mai multa compasiune si sprijin in societate. Practic, scopul proiectului este de a revigora misiunea sociala a bisericii in societate, de a o apropia de oameni si prin sprijin concret, material.

O zice și România Liberă: „Opera caritabilă şi socială a Domnului, prin intermediul lumesc al Bisericii, se va împlini acum din banii contribuabililor”

Am ajuns în situația în care parlamentarii au ajuns târfele bisericii, în care gândul unui parlamentar este „cum să ajutăm biserica, draga de ea?” în timp ce oamenii sunt informați că nu mai sunt bani... pentru medicamente, pentru pensii, pentru spitale, pentru școli. Ca exemplu, azi am aflat că Institutul Inimii din Cluj a rămas fără fonduri. Pula vată, pula mănuși, pula operații. Statul poate pierde orice fărâmă de legitimitate datorită spitalelor infecte și scolilor-ruină, dar, doamne ferește ca Preafericitul să se plângă de ceva...

La final, bomboana de pe colivă, un enunț de-o prostie angelică:

In adancul sufletului meu, cred ca daca fiecarui om i-ar pasa atat de mult de semeni cat imi pasa mie, sau macar fiecarui om politic, Romania ar avea mai putini oameni tristi si nevoiasi.

Hotărâți voi: râdem sau plângem?

Imagine 1: La un ceai la Mâtişci, lângǎ Moscova (1862) - Vasilii Grigorevici Perov

Îndoctrinarea-n școli - ieri și azi

2011-03-10T17:21:00.000+02:00

Cândva profet ne era Marx si dogmă ne era Comunismul. Astăzi am schimbat „Capitalul” pe „Biblie”...

Sustin, evident, campania ASUR contra îndoctrinării-n scoli!

Un comentariu ș-un răspuns

2011-03-05T23:59:00.000+02:00

Articolul meu despre „euro-nativism”, în care discutam despre ideea de „islamofobie” ca fiind două concepte separate („islamo-critică” și „nativism anti-musulman”), a atras un comentariu pe care prefer să-l tratez într-o postare separată. Mi-am permis să reordonez paragrafele acelui comentariu:

”Cred ca a compara islamul din zilele noastre cu catolicismul "nedomesticit" e o mica monstrozitate si ma suprinde s-o gasesc pe blogul tau. Toate religiile sunt gresite, bla bla, dar nu toate sunt egale. Islamul este prin insasi esenta lui fundamental mai ostil si mai opresiv decat crestinismul ar fi putut fi vreodata. Un predicator excentric care spunea povesti cu prietenii lui pescari nu poate fi, obiectiv, comparat cu generalul unei armate imperialiste ce ucidea, cucerea, viola si inrobea. In extremis, e suficient sa ne gandim ca cea dintai religie ne-a dat oratoriile lui Bach si cea din urma a executat muzicienii si melomanii oriunde a capatat putere. Primitivismul, ura si violenta islamica nu au paralel in toata istoria religiilor”

Din păcate, ignori istoria creștinismului și a islamului ca întreg, și te axezi pe părțile care-ți convin. N-am spus că religiile ar fi egale, dar hai să nu facem din creștinism o binecuvântare.

Nu putem reduce comparația la figurile centrale ale celor două religii. Evident că Mohamed nu e Iisus, dar acest punct este aproape irelevant. Imperialismul, violul, robia sunt prezente în proporție mare și în istoria creștinismului, mai ales în evul mediu. Creștinarea Europei de nord-est a fost un proces sângeros. Exterminarea ereticilor idem. De fundamentele antisemitismului nici mai vorbesc.

Cât despre monstruoasa comparație dintre Bach și melomanii executați, faci o selecție observațională de zile mari. Este oare onest dacă eu compar Europa medievală versus Epoca de Aur în Islam? Trogloditizarea islamică a fost o reacție (justificat oare?) la agresivitatea cruciaților, ce i-a împins într-o formă de naționalism religios. Un fel de nativism intelectual.

Nu invoca istoria religiilor dacă n-o stăpânești.

„Fara sa fiu nativist sau izolationist, cred ca acceptam mult prea usor etichete de tipul "islamofob" cu privire la anumite categorii de oameni, e drept, unii dintre ei cu vederi politice naive sau simpliste, care manifesta o ingrijoarare perfect legitima cu privire la explozia de radicalism din tarile lor. Douglas Murray o spune mai bine ca mine in clipul de mai jos - EDL este o reactie perfect justificabila la o societate in care jihadismul a capatat respectabilitate in discursul public si academic, si e ridicol sa-i desfiintam drept fascisti pe de-a-ntregul”

Și îngrijorarea mea față de puseurile fascistoide din Occident este o reacție perfect justificabilă. EDL nu este „naivă” și cu „vederi simpliste”, este un pericol social. Dușmanul dușmanului meu nu îmi este prieten, dacă e la fel de idiot ca dușmanul meu. Nu voi trata cu mănuși frustrații „noștri”, doar pentru că frustrații „lor” sunt periculoși.

„nu cred ca putem castiga singuri batalia cu islamul, si va trebui ca toti cei ce realizam pericolul real venit din directia asta sa ne coalizam - atei si crestini, budisti si hindusi, neoconservatori si socialisti, cosmopoliti si izolationisti deopotriva.”

Pornim cu toții o cruciadă. Islamul este the enemy?

Despre vise umede legate de „unitate” am mai discutat.

„Termenul "islamofobie" a devenit strigatul de atac al acelei sectiuni din stanga occidentala multiculturalist-postmoderniste care s-a solidarizat totalmente cu islamofascismul si jihadismul, pe care le vede ca pe noi manifestari ale teologiei eliberarii latino-americane.”

Las acest citat la final pentru a servi ca exemplu la secțiunea „generalizări crase”. Nu așa se poartă o discuție într-o lumea ce abundă în nuanțe.

Imagine: „Masacrul din Chios” de Chudiakov (sursă)

Imnul țiganilor și blestemul lui Iisus

2011-03-02T21:44:00.000+02:00

Dacă Împăratul Utopic s-a ocupat de Imnul internațional al țiganilor, eu musai a completa acea postare cu una dedicată Imnului țiganilor din Ungaria, căci, în cel mai pur „spirit autonomist”, romii din Magyarország au propriul lor imn, și, fideli tradiției, e o melodie tare mișto, ce, pe deasupra, se leagă și de povestea crucificării lui Iisus.

Imnul se bazează pe o poveste populară europeană, originară din lumea greacă, potrivit căruia Iisus, sau maică-sa (depinde de versiune), l-ar fi blestemat pe fierarul-țigan prezent la crucificare, fie pentru că el a făcut cuiele, fie pentru că ar fi furat unul din ele. Există versiuni în care țiganul fierar ar fi fost binecuvântat, deoarece furând unul din cele patru cuie, a rămas un singur cui pentru ambele picioare, iar astfel s-a evitat situația jenantă în care Cristos ar fi fost crucificat cu picioarele crăcănate. Potrivit legendei, pentru fapta sa, țiganul ar fi primit dezlegare la furat o dată la 7 ani, fără să se considere păcat. O analiză interesantă a legendei și originii ei găsiți aici.

În orice caz, una din versiunile legendei a fost culeasă de un anume Bari Károly, iar pornind de la acea variantă, Varga Gusztáv a scris textul cântecului în limba maghiară. Melodia a devenit populară în rândul țiganilor din Ungaria în 1993, când au avut loc proteste pentru drepturi civile în localitatea Eger, și a fost adoptată ulterior ca imn.

Textul melodiei, în maghiară:

Zöld az erdő, zöld a hegy is

A szerencse jön is, megy is

Gondok kése husunkba vág

Képmutató lett a világ

Egész világ ellenségünk

Űzött tolvajokként élünk

Nem loptunk mi csak egy szöget

Jézus vérző tenyeréből

Isten, könyörülj meg nékünk

Ne szenvedjen tovább népünk

Megátkoztál, meg is vertél

Örök csavargóvá tettél

Și o traducere personală în limba română:

Verde-i pădurea, verzi și munții

Norocul vine, norocul trece

Cuțitul grijilor taie în carnea noastră

Ce fățarnică a devenit lumea

Toată lumea ne dușmănește

Trăim ca niște hoți hăituiți

N-am furat noi decât un cui

Din palma însângerat-a lui Cristos

Doamne, miluieşte-ne pe noi

Să nu ne sufere-n continuare neamul

Ne-ai blestemat, ne-ai și bătut

Niște vagabonzi eterni ne-ai făcut

Există o altă versiune a melodiei, cea de mai jos, scrisă de Orsós Jakab în limba băiașilor, considerat de asemenea, un imn al acestui neam aparte de țigani. Dacă vi se pare că melodia sună românește pe alocuri, asta-i deoarece limba băiaşilor e româna veche, vorbită în Banat şi în Ardeal în urmă cu câteva sute de ani, învăţată în anii de robie. Un articol foarte interesant despre băiași a fost publicat și în Evenimentul Zilei. Merită citit.

Textul în băiașă:

Pădură verdie, pădură verdie,

Norocul vinie, norocul merge,

Gîndu' bace, bubuiaşce,

Lume-ţara mişuniaşce.

Lume-ţara ăi străiniu nostru,

Che-i beaşu' numai lotru,

N-am furat, noi, numa' un cui,

Den crușe-lu Dimizo.

Iartă, iartă, Dimizoie,

Hinie ieșce lume-ţara,

Nie bătut tu, cum ai ghendit,

Lume-ţara ni-o ăstrănit.

Melodia a apărut parțial și-n filmul Latcho drom, a lu' Tony Gatlif (acelaș tip care a făcut filmu Gagiu Dilău, pe plaiuri mioritice) în limba țigănească - partea a doua a filmulețului:

Textul melodiei în țigănește (găsit ca și comentariu pe YouTube la melodia de mai sus):

Zeleno vesh, zeleno plaj,

amari bax, avel thaj zhal,

gindongo buss ando mas del

andej luma buzhanglipej.

Intrego luma dushmanoj,

sako rom sar chor nashadoj,

chi chordam jekh karfin numa,

andaj Jezusheski palma.

Devla zhutin pe amende,

na de mila pe romende,

amaja dan thaj vi mardan,

nashadeske amen shutan.

Sursă imagine: mercuriustour.ro

Revolutia 89 - un colaj

2011-02-20T19:38:00.000+02:00

Dacă tot suntem în sezonul Revoluțiilor, cu doi dictatori pensionați forțat și încă vreo 4-5 destul de stresați (gen Buteflika, Ghadafi, Saleh et co.) m-am gândit să fac un mic colaj legat de Loviluția Română eveniment ce a început c-un preot nebun din Cimișoara Multikulti și s-a terminat, în funcție de cum pui problema, fie la ciuruirea cuplului prezidențial de tristă amintire. fie la episoadele de K1 din Piața Universității, faza pe echipe, studenți vs. mineri. Părerea mea e că Revoluția din Decembrie '89 musai a fi luată împreună cu evenimentele ulterioare, gen Trilogia Minariada (ianuarie, februarie și iunie), Interetniada* de la Târgu Mureș și Golaniada de la București, căci în 15 iunie aș zice că a fost moment în care s-a terminat efectiv schimbul de regim. În această idee, merită urmărit în continuare ce se petrece prin Tunisia și Egipt, căci lucrurile nu s-au așezat și, vorba lui Iisus, „nimic nu-i bătut în cuie”, încă.

Vezi și: Tunisia și România, povestea a două revoluții

*)- inițial i-am zis Maghiariadă, dar... vezi comentariile

Cărți sfinte

2011-02-18T15:53:00.000+02:00

„Iată Adevărul!”

(Click pentru a mări imaginea!)

Occidentul: O interpretare istorica - Tentația milenaristă

2011-02-15T14:18:00.000+02:00

Câteva citate din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia, legate de fenomenul milenarismelor:

În Italia, secta „apostolicilor" condusă de Dolcino de Novara anunţa în 1303 un program rapid şi „complet": în 1304, exterminarea papei şi a cardinalilor, în 1304, lichidarea întregului cler, şi la sfârşit, în 1306, începutul unei ere noi: şi aşa se aşteptase prea mult, încă din 1260! [...] În timpul războaielor husite din Boemia (1419-1434), mişcarea taborită va da naştere uneia din cele mai pure şi radicale manifestări de milenarism revoluţionar. Se dorea instituirea unei societăţi comunitare, egalitare și anarhiste. Era sfârşitul proprietăţii, al dărilor, al clerului şi nobililor; şi chiar sfârşitul Bibliei, căci credinţa nu va mai fi înscrisă în texte, ci în inimi. Un adevărat război al sfârşitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboriţii erau convinşi că li se va alătura întreaga lume, pregătind astfel a doua venire a lui Cristos şi cei o mie de ani de fericire. Intre expectativa filozofică a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor şi violenţa revoluţionară a apostolicilor sau taboriţilor, strategiile şi nuanţele sunt foarte diferite. La fel, între registrul pur spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu susţinut de unii şi schimbarea cu precădere socială visată de alţii. Totuşi, toate aceste tendinţe divergente şi complementare exprimă o contestare globală în ce priveşte Biserica, proprietatea, libertăţile, relaţiile interumane. Erau respinse bogăţia, ierarhia, constrângerile sociale: lumea întreagă trebuia refăcută.

Tentaţia milenaristă, adică dorinţa de a evada din istorie şi a ieşi dintr-o epocă de tulburări şi injustiţii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineară şi ascendentă şi teologia mântuirii din religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) văd în soluţia milenaristă o concluzie logică, ceea ce nu e cazul în concepţiile (adesea ciclice), puţin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filozofii ale istoriei. Chiar şi în constelația monoteistă, creştinismul este cel mai marcat de speranţa escatologica, indiferent că-i vorba de Judecata de Apoi sau de „cei o mie de ani de fericire” pe Pământ (arabii aşteptau și ei - unii aşteaptă încă - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah. care ar trebui să vină cu puţin înainte de sfârșitul timpurilor, să instaureze domnia justiţiei şi sa repună religia în toate drepturile ei - dar această credinţă e departe de intensitatea și mulţimea de variante ce caracterizează milenarismul creștin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii şi decât Orientul ortodox (unde grecii, de pildă, au dezvoltat o interesanta literatură apocaliptică, dar mai „specializată”, în contextul rezistenţei contra ocupaţiei otomane; dupa 1700, pentru greci, „cei o mie de ani de fericire” erau legaţi de Rusia care avea să le aducă libertatea). În fine, curba milenarisinelor în Occident este şi ea variabilă: înaltă în primele veacuri ale creştinismului, este puţin vizibilă dupa aceea şi urcă brusc în ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ea un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei şi al tensiunilor ei. - pag. 73-74

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea deja deschisă de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirmă clar ca ideologie revoluționară, într-o epocă în care proiectele de societate continuau să invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lăsau decât opțiunea între două soluții de viitor; sfârșitul pur și simplu ori împărăția mesianică). Un prim val a măturat Germania, cu un adevărat „război țărănesc”, în anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale răscoalei țineau de reducerea drepturilor și de creșterea dărilor, dar nu lipseau nici referințele biblice obișnuite. În special Thomas Münzer, devenit purtător de cuvânt al oprimaților (în ale căror rânduri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vădit milenarist, în care atacul împotriva celor bogați și puternici se insera într-un proiect vizând „regenererarea Bisericii, prin egalitatea socială” și „creștinarea totală a lumii”. Dar maximul febrei milenariste se înregistrează zece ani mai târziu, în 1534-1535, la Münster, unde luptătorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reuşesc să pună stăpânire pe oraş. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolită, iar cărţile sunt arse, cu excepţia Bibliei. Toate aceste mişcări, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mică şansă de reuşită şi au fost înecate în sânge.

În secolul al XVII-lea, Revoluţia engleză combină în felul ei politica şi religia. Timp de vreo douăzeci de ani - între 1640 şi 1660 Anglia a trăit efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totuşi prima revoluţie modernă [...] incluzând respectarea libertăţilor, un sistem politic reprezentativ, încurajarea comerţului etc. (şi chiar, prin Cromwell, schiţarea unui regim „totalitar", primă manifestare a acestui gen de derapaj al societăţii de mase). Modernitate frapantă, dar care se exprimă, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extremă. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revoluţie extrem de fragmentată, în care fiecare categorie şi fiecare partid vrea să-şi justifice opţiunea printr-o interpretare specifică a textelor biblice. Puritanii, baptiştii etc, toţi aveau propriul proiect politic cu rezonanţă religioasă, cei mai înaintaţi pe calea milenaristă fiind adepţii celei de-a „cincea monarhii", împărăţia mesianică, ce trebuia sa urmeze după cele patru monarhii „istorice".

Un secol mai târziu, interpretarea milenaristă a jucat un rol esenţial în formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalaţi în America în secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranţa (puţin realizabilă în Anglia) unui nou început absolut, pe un Pământ Nou, într-o „societate eliberată de sub puterea Fiarei şi acceptându-1 drept conducător pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajută să înţelegem prelungirea, până în zilele noastre, a unei psihologii religioase şi mesianice care deosebeşte această țară de națiunile Europei occidentale, mai mult sau mai puțin descreștinate între timp. - pag 102-104

America a fost, din capul locului, un pământ al libertăţii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminările şi despotismul din ţările lor de origine. Ei voiau să refacă societatea, liber, într-un spaţiu fără istorie. Proiect de factură milenaristă: într-un fel, America însemna regăsirea paradisului pierdut. Această convingere religioasă, foarte fermă, de origine puritană, a inculcat naţiunii americane o înclinaţie fundamentalistă şi o notă de intoleranţă. Astfel, indienii au fost goniţi de pe pământurile lor şi uneori masacraţi, iar negrii au fost folosiţi ca sclavi, fară mustrări de conştiinţă. Americanii se simţeau învestiţi cu o misiune şi cu dreptul de a-şi înfige drapelul şi a-şi extinde frontierele (atitudine comună în civilizaţia occidentală, dar foarte prezentă în conştiinţa americană şi prelungită până în prezent) Cu toate astea, spiritul de libertate rămânea viu şi a fost alimentat continuu de zecile de milioane de imigranţi sosiţi de-a lungul secolelor pe „pământul făgăduinţei". [...] Statele Unite rămân de departe ţara occidentală cea mai religioasa, singura în care credincioşii continuă să formeze o majoritate. Nu de puţine ori discursul politic e împănat cu fraze de natura religioasă, amestec de genuri evitat în Occidentul european. La rândul ei, politica internaţională capătă accente mesianice. America îşi apără desigur interesele, dar îşi asumă şi sarcina de a face Binele să triumfe în lume. „Axa răului" denunţată de preşedintele George W. Bush se înscrie într-un scenariu cu alură de apocalipsă care se va sfârşi obligatoriu, după încercările de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Răului. Americanii sunt ultimii cruciaţi. - pag 201-211

După formula milenaristă consacrată, viitorul trebuia să se inspire din caracteristicile vârstei de aur pe care fiecare o vedea în felul lui. Idealul fascismului italian era să reînvie Imperiul Roman. În Germania, naziştii, obsedaţi de puritatea rasială, vor invoca un model de-a dreptul preistoric: epoca în care arienii, „blonzii atletici" veniţi din nord, dominau singuri regiunea: proiectul era de a refece calitatea biologica originară, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor în special (evreii figurau deja printre ţapii ispăşitori ai milenarismuhii tradiţional; armonia milenaristă cerea expulzarea oricărui corp străin). Aceste doctrine „unanimiste" voiau să rezolve o dată pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau „sfârşituri ale istoriei" care să ducă la o permanentă stare de perfecţiune. Inventând „Reich-ul de o mie de ani", Hitler a găsit formula potrivită, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. [...]

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupă un loc aparte. In primul rând, se bazează pe o schema istorică extrem de elaborată; milenarismul lui e de factură ştiinţifică, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate într-o epocă în care ştiinţa devenea o referinţă majora. În al doilea rând, in timp ce fascismul şi nazismul subordonau explicit individul colectivităţii, comunismul a reuşit turul de forţă (strict teoretic) de a combina înflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrând astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca şi simţul comunităţii. Această latură „eliberatoare" i-a conferit un blazon, înainte de a naşte o formidabilă decepţie; prinsă în propria sa contradicţie, „noua societate" a uitat de libertate, preferând să dezvolte un aparat opresiv. - pag 186-187

Din aceeași carte vezi și: „Columb și negarea realității”

Despre islamofobie și euro-nativism

2011-02-09T23:31:00.000+02:00

La fel ca și critica politicilor statului Israel, care poate fi pe de o parte, critică argumentată și sinceră a politicilor unui stat, sau antisemitism mascat, la fel și termenul de islamofobie se aplică adesea la două situații distincte, dar uneori suprapuse: critica legitimă a ideologiei religioase islamice (precum face Ayaan Hirsi Ali) și discurs xenofob anti-imigranți musulmani (putem spune multe despre EDL, dar nu și că ar fi exponenți ai liberalismului și „valorilor europene”).

Totuși, asistăm adesea la tentative de a creea o analogie între izbucnirile antisemite din prima jumătate a secolului XX, ce au culminat cu Holocaustul, și puseurile islamofobe din Europa contemporană. Deși poate fi o grijă sinceră sau o tentativă isteață de a apela la sentimentul vinovăției istorice a europenilor, analogia este una foarte proastă. Pe de o parte, fenomenul imigrației musulmane este unul relativ recent, pe când minoritatea evreiască trăia de sute de ani în Europa. Pe de altă parte, Holocaustul a fost culminarea unui mod de gândire etnicist și rasial - naționalismul secolului XIX - pe când fenomenul contemporan anti-islamic face parte dintr-un discurs de tip „ciocnirea civilizațiilor” (vorba lu' Huntington). Se discută incompatibilități culturale, nu biologice. (La fel am observat că se discută și problema romilor: cultura nomadă/periferică versus cultură sedentară)

De fapt fenomenul islamofob are precursori, dar nu pe subcontinentul european, ci în cealaltă jumătate a Occidentului: Statele Unite. Valuri successive de imigranți au stârnit, și încă stârnesc, pasiuni și frică în rândul americanilor „get-beget”. SUA a avut chiar și un partid nativist - caci despre asta vorbim, nativism, nu rasism - numit, informal, the Know-Nothing Party. Într-o Europă ce tinde, încet, dar sigur, spre federalizare și spre o identitate comună post-națională, devenită și destinație pt. imigranți, observăm fenomene similare cu cealaltă federație occidentală.

De exemplu, Benjamin Franklin era speriat că Germanii din Pensylvania „vor fi în curând atâta de numeroși încât ne vor germaniza, și nu vor adopta niciodată limba și obiceiurile noastre” (cam ce zice lumea azi despre Eurabia). Exista și psihoza cum că limba germană va înlocui engleza ca limbă majoritară (vezi celebrul mit Muhlenberg). Astăzi America e speriată, din aceeași motive, de hispanici, deși se pare că aceștia, la fel ca ceilalți imigranți, tind să devină anglofoni pe la a treia generație, și mulți au început să treacă de la catolicism la culte neoprotestante. Germanii s-au asimilat repede, fiind presați puternic o dată cu începerea Primului Război Mondial, iar într-o generație au dispărut mai toate ziarele germane, școlile germane sau slujbele în limba germană din biserici. Astăzi identitate germano-americană este una mult mai ștearsă față de cea irlandezo- sau italiano-americană.

Un alt val de panică în populația „băștinașă” anglo-saxonă-și-protestantă a fost cea legată de Catolicism. O dată cu imigrația germană și mai ales cu cea irlandeză, a început și discursul anticatolic în SUA. Catolicii erau considerați cetățeni neloiali, ce doreau subminarea pluralismului republican. Astfel, „papistașii” trebuiau tratați cu mână forte pentru a apăra „valorile democratice”. Catolicismul era văzut ca și o ideologie politică, nu doar ca și un cult religios, al cărui membri erau loiali papei de la Roma, mai mult decât statului care-i adoptase. Niște cetățeni subversivi, precum musulmanii care vor astăzi să submineze fundația pluralismului european, obedienți wahabismului saudit și petro-dolarilor aferenți. Catolicismul era văzut ca incompatibil spiritului american la fel cum islam(ism)ul este astăzi incompatibil cu spiritul european.

Și totuși, nu putem nega sâmburii de adevăr din islamofobia contemporană. Islamul este o religie încă nedomesticită (nedemocratizată) în mare parte, la fel cum era și catolicismul în mare măsură prin secolul XIX (să nu uităm că Vaticanul a devenit pro-democrație la mijlocul secolului XX). Totuși, cred că că musulamnii europeni se vor calma cu timpul, și islamul occidental ca deveni un fel de „islam light” (celebrul „euroislam”) la fel cum e și creștinismul în Europa de Vest și Nord. Însă pentru asta este important ca religia islamică să fie criticată, ca orice altă religie de altfel, însă fără să se ajungă la măsuri radicale. Pentru asta cred că e important ca lumea să înțeleagă ce este „islamofobia”, că are două înțelesuri, și că nu va duce neapărat la fascisme, deși fasciștii se folosesc de ea pentru a se legitima în ochii majorității. Ca-ntotdeauna, lumea e plină de nuanțe, nicidecum albă sau neagră.

Cu toate astea, nu vi s-a părut niciodată ironic faptul că „valorile europene” sunt astăzi folosite de multe ori de organizații ce nu aderă la ele, mișcari de extrema dreaptă, sau partide nativiste, prea dornice să interzică și să expulzeze?

Imagini: 1. variațiune pe cea de aici și 2. via Mouvement des Creatifs Suisse

Europa nu e un continent

2011-02-06T23:02:00.000+02:00

Aceast text este despre o dilemă mai veche de-a mea: veridicitatea ideii că Europa este un continent. E una din acele idei învățate la școală la care mulți nu se mai gândesc. Împărțirea pe continente o primești de-a gata, și-o-nveți așa cum ți se dau. Chiar dacă unii își dau seama că împărțirea e aiurea, la urma urmei e o convenție, nu? O tradiție proastă, dar generalizată. Nu că nu s-ar putea schimba, ce-i drept. La urma urmei și Pluto a fost degrată din statutul de planetă...

Dar să luăm lucrurile pe rând. Pentru început avem nevoie de o definiție. Aș spune că în general, lumea înțelege prin continent o „diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere mare de uscat, mărginită, (aproape) total, de mări și de oceane, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine”. Definiția e similară cu cea din DEX '98, dar cu o mică modificare, care, zic eu, o aduce mai aproape de percepția generală.

Problema majoră cu ideea de continent european rezidă în limita terestră dintre Asia și Europa. Între America de Nord și cea de Sud granița terestră e considerată undeva pe istmul Panama, de regulă Canalul omonim, o graniță de aproximativ 70-80 de km. În mod asemănător, limita dintre Asia și Africa e considerat „istmul” Suez, pe linia Canalului Suez, având o lungime de aproape 200 de km. Ori limita dintre Asia și Europa se întinde, pe uscat de-a lungul a mii de kilometrii, pe o primă secțiune (estimată grosso modo la 3000 km) ce pornește de la Marea Kara în nord, de-a lungul Munților Urali și apoi a râului Ural (așa am învățat eu cel puțin) până la Caspică, și pe o a doua secțiune (estimată groso modo la 700 km), de-a lungul Caucazului. Ori este ridicol acest excepționalism european, ce pornește doar dintr-o tradiție păstrată din Antichitate, când lumea era împărțită de greci în Europa, Asia și Africa. Plus că, de când omul a săpat cele două canale menționate mai sus, se poate argumenta că Europa și Asia sunt singurele două continente care mai au granițe terestre, restul fiind înconjurate total de Oceanul Planetar.

Nu este deci mai firesc să considerăm Eurasia ca un singur continent, iar Europa un subcontinent al său, cu anumite specificități, la fel ca India, sau, ar zice unii, Orientul Mijlociu (Asia de Sud-Vest) și Indochina (Asia de Sud-Est)? Culmea e că la un moment dat, la școală, învățasem că Americile ar fi de fapt un singur continent (idee ce mi s-a părut ridicolă). Ori dacă Americile sunt un continent, de ce este Europa luată separat? Ba mai mult, atunci trebuie să considerăm Europa, Asia și Africa un singur continent Afroeurasitic. Ori cred că cea mai naturală împărțire este cea în 6 continente: Eurasia, Africa, Oceania, America de Nord, America de Sud și Antarctida. Uitați-vă pe o hartă a lumii. Nu e mai normal și coerent așa?

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

2011-02-04T13:15:00.000+02:00

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?

Columb și negarea realității

2011-01-26T20:33:00.000+02:00

Negarea realității este un fenomen adesea întâlnit în lumea celor care cred și nu cercetează. Pare incredibil faptul că mai există oameni care cred că Pământul este buricul universului și Soarele se învârte în jurul său. Despre negarea evoluției biologice ca fapt nu mai are rost să vorbesc. În această tematică, redau un scurt citat din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia. Iată ce ne spune acesta despre Cristofor Columb, (re)descoperitorul Americii, și cel care a botezat băștinașii americani cu numele de „indieni”:

„Alege ce-i convine din schemele geografice ale Anticilor şi, nemulţumit de starea lucrurilor, nu şovăie să modifice datele. America, desigur, nu exista. Dar exista un ocean aproape nesfârşit pe care trebuia să-1 traverseze ca să ajungă în Extremul Orient. Un ocean prea mare pentru Columb: imposibil de străbătut cu mijloacele epocii. Distanţa trebuia scurtată. Columb măreşte atunci dimensiunile Extremului Orient, prelungindu-l până la amplasamentul real al Americii; îşi permite chiar să micşoreze Pământul, ca să reducă şi mai mult traseul. Până la urmă, obţine ce doreşte: iată, China nu-i chiar aşa departe! Ajuns în Cuba, începe să caute stăruitor palatul Marelui Han, suveranul Imperiului celest. Columb a negat America până la moarte; el voia China. Astfel, descoperirea Lumii Noi a fost determinată - fară ştirea lor - de chinezi. În această lume, totul se învârte, într-un fel sau în altul, în jurul Chinei.[...]

Trebuie să revenim la Columb, personaj pe cât de extravagant, pe atât de caracteristic pentru epoca lui. Neîndoielnic, există la el o mare doză de iraţionalitate şi o remarcabili capacitate de a urmări metodic himere (aşa a descoperit America, aşa i-a negat existenţa). Oricum, ingredientele gândirii şi acţiunii lui Columb aparţin cu adevărat epocii sale şi definesc deja o mentalitate specific occidentală. Ce caută el? Bogăţii, evident, în special aur; aur - cuvântul revine, obsedant, în jurnalul său. în mintea lui există însă şi un proiect ideal. Face eforturi conştiente pentru unificarea lumii, al cărei sfârşit i se pare apropiat. Dumnezeu l-a ales mesager. Descoperitorii noilor pământuri trebuiau să adune aur şi totodată să propovăduiască adevărata credinţă. Aurul va finanţa o nouă cruciadă, pentru eliberarea locurilor sfinte şi biruinţa asupra necredincioşilor. Astfel, întreg Pământul va fi creştinat; iar în curând se va vedea împlinirea Scripturilor. Paradisul terestru se numără, ca şi China, printre obiectivele geografice ale navigatorului; la gurile fluviului Orinoco, este convins că s-a apropiat de el (dovadă: decorul paradiziac!).”

Harta de la începutul postării este de pe blogul Strange maps, și este o reproducere a hărții care l-a inspirat pe Columb. Click aici pentru mai multe detalii.

PS. Remember Sf. Brendan Marinarul, din istoria paralelă creștină?

Tunisia și România - povestea a două revoluții

2011-01-20T11:49:00.000+02:00

La data de 16 decembrie 1989, abuzurile repetatea ale puterii împotriva unui pastor reformat din Timițoara au declanșat niște proteste locale ce în scurt timp s-au răspândit în București, și s-au metamorfozat într-o revoltă anti-comunistă, sau mai bine spus, anti-ceaușistă. După 10 ani de umilințe susținute, cozi la mâncare, lipsă de apă și curent, la români le-a sărit muștarul. Un moment hotărâtor al „primei revoluții transmise la televizor” a fost momentul în care armata a trecut de partea protestatarilor. Dictatorul a încercat să fugă, însă a fost prins, și, împreună cu soția sa, Elena, detestată de popor chiar mai mult decât dictatorul, au fost executați. Vidul de putere a fost umplut de eșalonul 2 al Partidului comunist, metamorfozat în FSN, inițial o organizație „de uniune națională”, dar în care posturile cheie aparțineau nomenclaturiștilor precum Iliescu. În ciuda speranțelor și a protestelor „golanilor”, partidul lui Iliescu a preluat puterea, partidele noi de opoziție fiind încă prea anemice, represiunea totală din timpul comunismului însemnând absența unor nuclee de opoziție, oricât de firave (spre deosebire de alte țări, precum Cehia sau Polonia). Astfel, PNL și PNȚ-CD nu prea aveau cum să preia puterea, mai ales după ce și-au luat și niște bastoane de mineri în spate, în ianuarie '90.

Paralele dintre Revoluția Română și cea Tunisiană sunt interesante. „Prima revoluție Wikileaks”, cum îi spun unii, începe 21 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2011, în orașul tunisian Sidibuzid, când tânărul Mohamed Buazizi își dă foc în semn de protest față de abuzurile constante ale autorităților. Gestul său va declanșa un val de proteste, ca-n România, inițial pe plan local, mai apoi în toate orașele tunisiene, inclusiv în capitală, ce va duce, într-un final, la fuga dictatorului Zain El-Abidin Ben-Ali. „Dictatorul a fugit” în Arabia Saudită, împreună cu mult-detestata sa soție, Leila Trabelsi, și vreo tonă jumate de aur sub formă de lingouri. Interesant e că, asemeni lui Ceaușescu, care a convocat mitingul din București să câștige spijinul populației, și Ben Ali s-a dus să-l viziteze pe Buazizi la spital, gest care a înfuriat mulțimea protestatară și mai puternic. La fel a fost și cu promisiunile lui Ben Ali, cum că se vor crea 300.000 de locuri de muncă, promisiune disperată, asemănătoare cu cea a lui Ceașcă, care, speriat de mulțimea agitată, promite că va crește salariile și alocațiile. Nici unu dintre ei nu a apucat să-și îndeplinească făgăduințele.

Interesantă este evoluția Tunisiei în perioada post-Ben-Ali. Noul președinte este fostul reședinte al Parlamentului, Fuad Mebazaa, iar premierul este același de dinainte, Mohamed Ganushi, ambi tehnocrați din partidul prezidențial, Adunarea Constituțională Democratică (prescurtat RCD). Deși au demisionat din partid, este clar că RDC-ul va rămâne încă mult timp un partid important, un fel de PSD, mai ales că noua coaliție de „uniune națională” este agregată tot în jurul acestui partid. Opoziția a primit ministere sociale și culturale, însă finanțele, armata și internele rămân la vechii stăpâni. Va fi interesant de văzut cum vor evolua lucrurile.

În orice caz, ce mi se pare interesant este absența totală a discursului islamist, ca un fel de reacție la secularismul regimului Ben-Ali. Ba mai mult, unii tunisieni spun că „singurul lucru bun pe care l-a facut Ben Ali a fost sa distruga toate bazele fundamentalismului in anii 90”. În cel mai optimist scenariu, în care Tunisia întradevăr se transformă într-o democrație pluralistă funcțională, ea poate deveni un model nou, într-un spațiu cultural prins între autoritarisme seculare de tip naționalist-arab, și alternative islamist-teocratice, bazate pe ideea repingerii oricăror valori occidentale și întoarcerea la islamul politic pur și dur. Vom vedea, dar vă las cu cuvintele lui B. Houcem, un tânăr tunisian, întrebat de un cititor Hotnews dacă „este posibil sa fie instaurat un regim [teocratic] asemanator cu cel din Iran?”

„Nici vorba. Tunisienii au mintea deschisa. Exista chiar cateva tari arabe care considera ca Tunisia e o tara non-islamica. Noi incercam sa fim musulmani moderati. Oamenii sunt constienti de riscurile unei ideologii extremiste si, de fapt, iranienii sunt siiti iar noi suntem suniti. E o mare diferenta.”

Religiozitatea valahilor, pe la 1700

2011-01-16T21:39:00.000+02:00

Fragmente din Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărit în 1718, la Veneţia, și scris de Anton Maria del Chiaro, un 'talian de la curtea lui Vodă Brâncoveanu. Citez din versiunea românească:

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;[...]

De asemene [valahi] sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

[V]oi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită: „Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor"[...]

Și o mostră de moralitate creștină și dragoste față de aproape:

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Eterne mulțumiri Împăratului Utopic al Balcaniei, care mi-a deschis ochii spre aceast izvor de istorie mioritică.

Tot din ciclul Religia la Români, vezi: Habotnicia "vlahilor" și moților

Portalul „Știința Azi” - recenzia bezbojnicului

2011-01-12T16:40:00.000+02:00

Motto: „JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL”

Saitul ȘtiințaAzi este geek-ul stereotipic. Dăjtept foc da' prost îmbrăcat și nesociabil. La început îl ignori, apoi te chinui să-l asculți din politețe și apoi îți dai seama că e băiat deșteprt, da' tot te enervează mirosul de naftalină din pulovăr. Cam asta este prima mea impresie. De două ori am închis saitul înainte să navighez un pic. Simțul meu estetic era pur și simplu agasat. Ori eu vreau să câștig concursul și să le și fac reclamă, căci România are nevoie de astfel de focare anti-ingnoranță.

După cum vă dați seama, principala problemă a saitului este de ordin estetic. Prima pagină este frankensteiniană. Avem bannere de toate formele, de toate culorile și cu fonturi de o diversitate extraordinară, atât în dimensiune cât și în stil. Un colaj anarhic de diverse elemente, dar departe de a fi o operă marca Ion B. Pe deasupra, textul este neierarhizat, articolele fiind de aceeași dimensiune ca lista din stânga, un fel de cuprins. Nu există limite, ierarhie, practic cititorul tre' să facă ordine în capul lui, ori cititurul adesea n-are chef de așa ceva.

Totuși, ideea de a pune cuprinsul în stânga și bannerele în drepta nu este rea, însă atunci banerele din stânga (donează, ganoexcel și caius) ar trebui mutate, iar cele din stânga ar trebui uniformizate, măcar în dimensiune. De exemplu, cele 2 cu „intră pe forum” și „ȘtiințaAzi pe facebook” sunt în același stil, însă cel de mai sus cu „fizica particulelor - boșura” are o dimensiune nejustificat de mare. La fel și cea cu „podcastul”. Un pic de coerență estetică ar face mai multe minuni decât Iisus, zic eu.

Și dacă tot vorbim de podcasturi, mi s-a părut extrem de greu să ajung să ascult unul. Prea mulți pași de făcut, ori cred că saitul ar trebui să țintească publicul uman, nu cel format din minotauri amatori de labirinturi. Nu mai vorbesc de „emisiunile de știință”. Dau 3-4 clickuri să aflu că-s pe alt sait, un fel de „go fish”? Trăim și navigăm în web 2.0, ce dracu'?! N-ar strica mai multe embeduri direct în paginile respective. La podcasturi s-ar putea face cont pe Trilulilu, încărca materialul audio și dat embed la player în articol.

Tot la capitolul „chestii extrem de enervante” aș vrea să menționez 2 probleme conexe: faptul că nu se poate intra într-un articol dând click pe titlu (excepție prima pagină) și faptul că se poate intra doar dacă mă chinui, dragă Watson, să localizez textul „Citește mai departe”. De asemenea butonul „Share this” mi se pare inutil și enervant. Ca un neg redundant.

Problema lor e că îmi place conținutul articolelor, și de aceia mă doare când văd că designul pare făcut în Lesotho. Secțiunea de recenzii de carți de știință e chiar foarte interesantă (deși prea scurtă, dar asta e din cauză că saitul funcționează pe bază de voluntariat) iar resursele științifice pentru elevi sunt extrem de utile (au și o secțiune pentru BAC 2011). De asemenea observ că forumul este activ, deși în ultimele 2-3 luni par să fi pierdut clienți. Așa că sper ca cei de la Știința Azi să se împrietenească repede cu un webdesigner pentru că au nevoie urgentă de o refațadizare a saitului (și un logo nou, mai profi, zic eu), pentru ca amatorii de știință să navigheze lin (nici o trecere la o licență CC n-ar strica). Ar fi păcat să se atrofieze un sait cu extrem de mult potențial și conținut bun.

PS. Comparație de dizain și prezentare:

Descrierea concursului pe ȘtiințaAzi vs Blogawards.ro.

Imagine: reinterpretare logo Știița Azi, după „Vocile Spațiului” de René Magritte

Noul slogan al republicii noastre iubite!

2011-01-07T20:50:00.000+02:00

Bibliografie: http://youtu.be/i8UuRuM-etI

Revelionul - câteva mențiuni

2011-01-05T20:19:00.000+02:00

Ca o scurtă continuare la postul despre Crăciun, țin să reproduc un scurt fragment dintr-un articol Hotnews. Deși intitulat „Superstitii si obiceiuri de Anul Nou in lume” când vine vorba de România articolul nu mai vorbește despre „superstiții și obiceiuri” de suprafață ci ni se descrie acel nucleu simbolic, legat de momente cheie precum solstițiul și anotimpul invernal, de care vă vorbeam:

Ceremonialul de innoire simbolica a timpului calendaristic in noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie este numit la romani Ingropatul Anului, denumirea de Revelion apartinand timpurilor moderne. Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cartii "Zile si mituri", asemanator divinitatii, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare, pentru a renaste dupa alte 365 de zile. Ciclul sarbatorilor de Anul Nou este unul ritualic, impartit simetric de Revelion in doua segmente: perioada dintre Craciun si miezul noptii de 31 decembrie si apoi pana la Boboteaza.

In prima parte a ciclului, timpul se degradeaza: se mareste noaptea, sporeste frigul si intunericul si, odata cu acestea, spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Soarele va disparea definitiv de pe cer. Se face apoi simtit fenomenul solstitiului de iarna, cand Soarele incepe sa urce pe bolta cerului si ziua sa creasca putin cate putin, "cu cat sare cocosul pe pragul casei" sau "cu cat se misca puiul in gaoacea oului". Prin multe obiceiuri si credinte care exprima initial teama, dezordinea si haosul, iar, dupa miezul noptii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea si echilibrul, oamenii acorda diverse semnificatii fenomenelor naturale.

Citisem undevă faptul că într-un anumit calendar, posibil cel aztec, anul se împărțea în 12 luni de câte 30 de zile, iar cele 5 zile rămase pentru a completa anul deveneau zile oarecum „în afara anului” în care ordinea normală a lumii se degrada, iar regulile sociale obișnuite nu se mai aplicau. Practic totul se transforma într-o sărbătoare a beției și dezmățului, ce se termina în prima zi a noului an, când ordinea lumii era restabilită., și totul revenea la normal. Într-un fel mi-e greu să nu fac paralela cu Revelionul nostru, unde omul cu gașca lui de prieteni se rupe practic de lume, adesea la o cabană la munte, unde urmează o festivitate bahică de toată frumusețea. Ulterior, drumul înapoi spre casă este și drumul înapoi în socetatea ordonată, impresie evidențiată și de faptul că toți se plâng că în curând reîncepe rutina cotidiană.

Imagine: Henryk Siemiradzki - „Orgie romană din vremea minunată a cezarilor”

Teoriile conspirației - religii ale mediului antropic

2010-12-29T02:14:00.000+02:00

Religiozitatea umană se regăsește în multe forme. Am discutat deja de multe ori despre formele politice ale religiozității, uneori fără zei, dar la fel de dogmatice. Și totuși, când se vorbește despre apariția religiei, în formele sale primitive, facem apel la imaginea sălbaticului speriat de forțele naturii, tremurând la vederea fulgerelor. Strămoșul nostru, copleșit de lumea înconjurătoare, de forțele naturii, și căutând să facă o ordine mentală în mediul natural în care trăia. Or, primul pas spre a înțelege natura este să încerci să înțelegi cum funcționează, cum „gândește”, iar următorul pas este cel al antropomorfizării. Omul e construit, la urma urmei, să înțeleagă alți oameni. Cum să înțeleagă natura? Va da suflet tuturor ființelor, copacilor, animalelor, pentru a le înțelege, și va crea animismul. Va da suflet întregii biosfere, și-o va numi Mama Natură, sau întregului Univers, și-l va numi Dumnezeu. Haosul din jur va căpăta o față umană, și astfel omul va putea comunica cu el, și va putea să-și negocieze propria nevătămare.

Ce mi se pare interesant totuși este că acest fenomen are loc și în mediul uman, în antroposferă, și dă naștere unor la ceea ce numim „teorii ale conspirației”. Practic teoriile conspiraționiste ce se referă la forțe oculte, la iudeo-masoni, la illuminati și Noua Ordine Mondială sunt modalități de a crea ordine în Haosul antropogen. Practic, e un fel de animism al mediului construit de om, un fel de schemă mentală a ignorantului pentru o lume extrem de complexă dpdv politic, social, economic, etc. Creierul uman, la urma urmei, n-a evoluat pentru a desluși metropole de milioane de locuitori, ci cete mici de vânători-culegători. Dincolo de politica tribului, găștii, lumea începe să capete o complexitate sufocantă, iar suprasimplificarea, împreună cu exteriorizarea locusului de control, dă naștere la forțe „superioare” ce doresc controlarea individului. Interesant totuși că omul are o atitudine ostilă față de „forțele antropice”, dar este submisiv față de „forțele naturii”.

Imagine 1: From Bird's View de Ugraland și Cityscape south from John Hancock Center de Alistair Knock

PS. Distracție plăcută la sărbătoarea bahică a Revelionului și un an nou cât mai (p)rod(d)itor